Reprezentativ

Ce facem noi aici…

Vrem cu ardoare si patima sa scriem pe http://www.cuvintepedinafara.ro despre ce mai facem in general cu traitul nostru pe pamant olandez, ce mai vedem in relatie cu identitatea de romana, cat de romaneasca este viata noastra de zi cu zi, ce ne place din tara adoptiva si ne defineste si pe noi, cronici de teatru si filme romanesti, un pic de poezie (ca sa nu fie viata pustie) si legatura cu Romania culturala.

Va invitam sa ne scrieti, sa ne dezvaluiti din preocuparile voastre ca romani, cum va pastrati identitatea si despre ce anume v-ar interesa sa cititi.

Sorinela si Elena

septembrie 2020

Gânduri printre rânduri: Romanul unei deveniri intelectuale

Amor intellectualis sună bine ca titlu pentru un autor care a cochetat cu limbile si cultura clasică dar in cele din urmă a devenit medic psihiatru.

Am început cartea ca un  necunoscător şi cu  o oarecare îndoială. Nu ştiam nimic despre Ion Vianu, ştiam atât cât trebuie să ştie un absolvent de liceu despre Tudor Vianu .

Cartea cuprinde o perioadă istorică densă şi controversată. Romanul este un roman autobiografic  cu ceva ficţiune cu multe nume celebre scrise deschis sau uneori cu iniţiale. Genul acesta de scrieri îmi păreau  un fel de paradă de cunoaştere  şi de cunoştinţe. Am ales să nu caut pe internet numele pe care nu le-am recunoscut  în carte şi să citesc cartea ca o carte despre oameni nu despre monştrii sacri ai culturii. Aş fi vrut să-l văd pe povestitor un pic mai departe de netwerkul său, mai dezbrăcat de contextul familial şi istoric.

În prima parte a cărţii nu eram sigură dacă  iniţiala T era de la Tudor sau de la tata. Oricare ar fi fost înţelesul acestei litere autorul, în prima parte a cărţii, pare zdrobit de umbra acestuia. Chiar mi-s-a părut că prima parte a romanului e scrisă un pic chinuit  cu mare grijă pentru a onora memoria celor descrişi.

De la capitolul 3 încolo văd pasiunea unui autor eliberat de stres,  a unui om pe cale de a se maturiza frumos. Este un om cu propriile păreri  şi iubiri. Dintre toate acestea  s-a conturat proeminent şi frumos prietenia cu Geamănul ( Matei Călinescu) şi iubirea pentru Mara.

Această carte este o carte premiată : premiul „Cartea anului 2010”, acordat de revista România literară, cu sprijinul Fundației Anonimul • Premiul pentru Eseu, memorialistică, publicistică al revistei Observator cultural pe anul 2010 • Premiul special al ediției 2011 a Premiilor US

Aşa cum declară autorul spre sfârşitul cărţii Amor intellectualis este un izvor de bucurie şi o rezervă de energie pentru cititor. Acum chiar sunt curioasă  cum se pezintă Ion Vianu în cartea scrisă împreună cu Geamănul.

Ion Vianu [1]

Ion Vianu. Născut la București în 1934. Studii de filologie clasică, neterminate. Doctor în medicină al Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București (1960). Psihiatru, cadru universitar al Clinicii de Psihiatrie, București. Voiaje de studii în Germania Democrată, Franța. 1964-1977: Colaborează la Contemporanul, Viața Românească, Luceafărul etc. 1975: Publică un volum de eseuri, Stil și persoană, premiat de Uniunea Scriitorilor, și o Introducere în psihoterapie. 1977: Emigrează, după ce a aderat la Apelul lui Paul Goma. Se stabilește în Elveția, practicând psihiatria. Este prezent în mișcarea pentru apărarea drepturilor omului în România. Începe o activitate de publicist pe subiecte politice care va continua până în ultimii ani, în țară. 1990: Revine din ce în ce mai des în România, unde se reinstalează. Publică, în genuri diverse: memorialistică (Amintiri în dialog – cu M. Călinescu –, Exercițiu de sinceritate, Între violență și compasiune. Amintirile unui psihiatru); romane: Caietele lui Ozias, Vasiliu, foi volante, Paramnezii, Necredinciosul, Amor intellectualis („roman autobiografic”), distins cu mai multe premii, printre care și „Cartea Anului” (2010), și Arhiva trădării și a mâniei. În domeniul eseisticii, publică: Blestem și Binecuvântare, Investigații mateine, Apropieri, Elegie pentru Mihai, Frumusețea va mântui lumea și alte eseuri.


[1] https://www.polirom.ro/web/polirom/carti/-/carte/7580

Poezie din limba în care visăm: Marin Sorescu îndulceşte carantina

Poezie din limba în care visăm: Marin Sorescu îndulceşte carantina

Vă propun o poezie care nu a fost scrisă în pandemie dar se potriveşte.

Sau am potrivit-o eu?!?

Deja ştiţi că îmi place Sorescu.

Hibernăm

Traim din amintiri, hibernam în vizuina

Unei frumoase intamplari, care se-ndeparteaza.

Intre vinovatie si – asteptare.

Cam acesta e cadrul. Nu se poate schimba nimic.

Asteptam cu mana streasina la inima.

Si ce rar se vede ceva în zare.

Dar trebuie să ne pastram calmul.

„Nu se lipeste mancarea de mine” – zici

Uite-asa nimic n-are gust, când santem despartiti.

Sinul tau mă doare.

Cum taie laptele foamea, brusc,

Asa trezesti în mine speranta.

Gânduri printre rânduri: Maniheismul între drugă şi tutuană

Carte de vacanţă şi nu prea, volumul Ioanei Nicolaie, Pelinul negru,  mi-a căzut în mână în pauza de sărbători si de lockdown.  Bine scrisă povestea spusă de Augustina curge uşor  întreruptă din când în când  de refrenul: “În 26 aprilie 1986, cel de-al patrulea reactr al Centralei Atomoelectrice din Cernobîl…” Cauza negrelii pelinului se găseşte în aceste cuvinte ca şi cauza hadicapului povestitoarei.

Crescută într-o familie deosebit de numeroasă, cu o mamă istovită şi un tată alcoolic Augustina se vede pe sine când drugă când tutuană. M-au intrigat aceste cuvinte pe care nu le înţelegeam şi care sunt singurele cuvinte folosite la cuprins. Povestea are trei părţi bine delimitate în fazele vieţii Augustinei: acasă copiil neştiutor dar protejat de familie, la şcoala specială într-un mediu demn de Kafka si din nou acasă înfrăţită mai mult cu Guiţu decât cu oamenii.

Am căutat cuvintele şi iată ce am găsit:

Drugă –  Fus (mare și gros) pe care se pune fuiorul de tors urzeală 

Pentru tutuana nu am găsit nimic.

Tutuana şi Druga sînt două păpuşi din primii ani de viaţă ai Agustinei, prima, „frumoasă, înaltă şi deşteaptă”, cea de-a doua, „cheală şi cusută din cîrpe”. Prima reprezintă frumuseţea, bunătatea, ordinea iar a doua urâtul, răul , haosul.

Agustina va deveni drugă : “ „Numai că odată ce-ai ajuns drugă, nu e nici o cale să dai înapoi, chiar dacă un cuvînt nou, dislexie, bubuie din senin, ca un tunet.”

Aceasta a fost prima carte a autoarei pe care am citit-o. M-a convins şi cu siguranţă voi cătuta şi altele semnate de ea.

Ioana Nicolaie [1]A debutat editorial cu volumul de versuri Poză retușată, Editura Cartea Românească, 2000, în urma unui concurs de debut. A fost inclusă (cu numele Ioana Vlașin) în volumul colectiv Ferestre 98, Editura Aristarc, 1998 și în volumul experimental „40238 Tescani”, Editura Image, 1999, ambele nominalizate pentru premiile ASPRO. A apărut și în antologia Generația 2000, Editura Pontica 2004.

Este jurnalistă (colaborează la Tribuna învățământului) profesoară de literatură și predă scriere creativă. Ține ateliere de creativitate pentru copii. Vreme de câțiva ani a moderat Campionatul poveștilor la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Este membru fondator și director general al Fundației Melior prin care derulează din 2014 proiecte educativ-umanitare. A realizat până acum nu mai puțin de 16 Biblioteci Melior. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România și a PEN România.


[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioana_Nicolaie

Fragmentul de cultură. Sân-Nicoară: deconstrucţia unei legende creştine

Istoria arată că Sfântul Nicolae a trăit în vremea împăraţilor  Diocleţioan şi Maximlian. S-a născut  în provincia Lichia Turcia în secolul al III –lea. Datorită  bunăţăţii şi credinţei sale a fost prins de mai marii cetăţii  şi a fost trimis în temniţă împreună cu alţi creştini ai vremii. Avea să fie scăpat de carceră, după ce credinciosul Constantin a ajuns împărat al romanilor, acesta dând poruncă să fie eliberaţi  din temniţă toţi creştinii. Potrivit legedelor istorice, Nicolae a fost unul dintre Sfinţii Părinţi participanţi la Sinodul de la Niceea,   conciliu ecumenic al bisericii creştine, la care au participat episcopii din întregul Imperiu Roman. Acesta a fost organizat în perioada de domnie a împăratului Constantin cel Mare şi a avut ca scop a  combaterea arianismului, denunţat ca erezie.

Nicolae este sărbătorit de Biserica Ortodoxă Română și cea Romano-Catolică în fiecare an, în data de 6 decembrie. Sfântul Nicolae este considerat ocrotitorul copiilor, dar și al marinarilor, brutarilor, femeilor nemăritate și al celor acuzați pe nedrept.

Pe 6 decembrie, Sfântul Nicolae este sărbătorit de copii în toată Europa. În Germania şi Polonia, copii deghizaţi în episcopi cer pomană pentru săraci – şi pentru ei, bineînţeles! În Ţările-de-Jos şi în Belgia, se crede că Sfântul Nicolae vine cu vaporul din Spania şi împarte cadouri, umblând cu un cal alb. În Ţările-de Jos, pe 5 decembrie li se dau copiilor bomboane, aruncate prin uşă, litere de ciocolată, cadouri mici şi ghicitori. Copiii lasă morcovi şi fân în ghetuţele lor pentru calul Sfântului, sperând ca, în schimb, Sfântul Nicolae să le lase cadouri.

Sfântul Nicolae in România se sărbătoreşte altfel decit in Europa de vest. Legenda creştină a acestuia a căpătat in mitologia populară alte forme, a generat alte tradiţii şi practici. Versiunea româneasca a sfântului este o versiune discretă, sfântul vine în noaptea de 5 spe 6 decembrie nevăzut şi aduce cadouri copiilor cuminţi. Nicolae este al doilea sfânt făcut de Dumnezeu  şi el poate fi văzut şezând la stânga Domnului când cerurile se deschid in noaptea anului nou. El este de asemenea păzitorul soarelui care vrea să fugă de pe bolta cerească îngrozit de păcatele oamenilor. Sân-Nicoară este iscoada Domnului pe lângă diavol, nelăsându-l pe acesta din urmă sa neândreptăţească oamenii.

În afară de cunoscutele cadouri puse în ghetele copiilor  în satul tradiţional românesc ziua sfântului era ziua în care se pregăteu cetele de colindători şi se făceau practici magice de prevestire a vremii sau a viitorului.

O parte din coliva de la praznicul care se făcea de 6 decembrie, era păstrată de fetele mari la icoane. In seară dinspre Anul Nou, era pusă pe o masă dinaintea unei oglinzi, și făcând un anume ritual, se credea că le va apărea imaginea ursitului.

Drept mulțumire că Moșul a ajutat perechile de tineri să se căsătorească, la cununie își aleg cel mai adesea ca patron pe Sf. Nicolae. Acesta  va ocroti familia și gospodăria tinerilor căsătoriți.

Jordiţe de Moş Niculae

Poezie din limba în care visăm:un clasic pentru o sărbătoare magică

Noaptea Sfântului Andrei

Zgomot trist în câmp răsună!

                        Vin strigoii, se adună,

                        Părăsind a lor sicrie.

                        Voi, creştinelor popoare,

                        Faceţi cruci mântuitoare,

                        Căci e noaptea-ngrozitoare,

                        Noaptea Sfântului Andrei!

                        Vântul suflă cu turbare!

                        A picat stejarul mare,

                        Cerul s-a întunecat!

                        Luna saltă-ngălbenită,

                        Printre nouri rătăcită,

                        Ca o luntre părăsită

                        Pe un ocean turbat.

                        Bufnele posomorâte,

                        În a lor cuiburi trezite,

                        Ţipă cu glas amorţit.

                        Lupii urlă împreună,

                        Cu ochi roşi ţintiţi la lună,

                        Câmpul geme, codrul sună,

                        Satan pe deal s-a ivit!

                        Iată-l! iată, Satan vine,

                        Răzbătând prin verzi lumini,

                        Pe-un fulger scânteietor.

                        Umbre, stafii despletite,

                        Cucuveici, iele zburlite

                        Şi Rusaliile pocite

                        Îl urmează ca un nor!

                        Sus, pe turnul fără cruce,

                        Duhul-rău zbierând se duce,

                        Şi tot turnul s-a clintit!

                        Miezul nopţii-n aer trece

                        Şi, lovind arama rece,

                        Ore negre douăsprezece

                        Bate-n clopotul dogit.

                        Strigoimea se-ndeseşte,

                        Horă mare învârteşte

                        Lângă turnul creştinesc.

                        Iar pe lângă alba lună

                        Nouri vineţi se adună,

                        Se-mpletesc într-o cunună

                        Şi împrejuru-i se-nvârtesc.

                        Voi, cu suflete curate,

                        Cu credinţi nestrămutate,

                        Oameni buni, femei, copii!

                        Voi, creştinelor popoare,

                        Faceţi cruci mântuitoare,

                        Căci e noaptea-ngrozitoare,

                        Noaptea Sfântului Andrei!

                        Acum iată, pe mormânturi,

                        Clătinaţi, bătuţi de vânturi,

                        Toţi strigoii s-au lăsat.

                        Aşezaţi într-un rond mare,

                        Adânciţi în întristare,

                        Pe sicriu-şi fiecare

                        Oasele-şi a rezemat.

                        Unul zice: Eu în viaţă

                        Cu o mână îndrăzneaţă

                        Multe drepturi am răpit!

                        Răpit-am pâinea de hrană

                        Unei gingaşe orfană

                        Ce, pierdută şi sărmană,

                        În mizerie-a pierit!

                        Altul zice: Eu în lume

                        Am avut putere, nume,

                        Căci am fost stăpânitor!

                        Dar în oarba-mi lăcomie,

                        Pentru-o seacă avuţie,

                        Am împins în grea urgie

                        Pe sărmanul meu popor!

                        Altul zice: Eu în ţară

                        Fost-am o cumplită fiară,

                        Plină de amar venin!

                        Împotriva ţării mele

                        Făptuit-am multe rele,

                        Şi-am legat-o în lanţuri grele

                        Şi-am vândut-o la străin!

                        Foc şi ură-n veşnicie

                        Pe voi cadă, pe voi fie!

                        Strigă-atunci un glas ceresc.

                        Şi pe loc cad în morminte

                        Păcătoasele-oseminte.

                        Iar pe zidurile sfinte

                        Trece-un foc dumnezeiesc!

Cam lungă poezia şi cam clasică. Sper că aţi recunoscut autorul. E uitatul gneraţiilor noi: Vasile Alecsandri. Dacă nu ştiţi cine e înseamnă că  nu aţi avut note strălucite la limba română. Nu e grav se poate da un googlesearch…

Fragmentul de cultură: Andreiu de iarnă în noaptea strigoilor

Sânt Andreiu, Andreiu de iarnă sau simplu, Sfântul Andrei, în tradiţia populară acesta este asemănat cu un cioban de turma căruia nu s-a atins nici un lup. Figura centrală a acestei sărbători este Sântandrei, o divinitate precreștină, personificare a lupului, peste care creștinismul a suprapus pe Sfântul Apostol Andrei cel Întâi Chemat, ocrotitorul României. Sântandrei a preluat astfel numele și data de celebrare ale Apostolului Andrei (30 noiembrie).

 Sărbătoarea Sfântului Andrei este numită şi Ziua Lupului sau Moş Andreiul fiind, totodată, sfârşitul Filipilor de Toamnă. Sf. Andrei este portretizat în imaginarul popular şi ca stăpân al animalelor sălbatice, fiind supranumit Apostolul Lupilor, deoarece se spune că, de ziua lui, ar slobozi fiarele şi le-ar ar permite să mănânce vitele celor care “n-au păzit sărbătoarea”. În lumea satului i se mai spune şi Andrei Pescarul pentru că “după cuvântul lui, nişte oameni care se necăjeau cu pescuitul au tras cu voloacele şi au prins peşte mult” (Th.D. Speranţia), existând credinţa că, tocmai de aceea, de ziua lui s-a dat dezlegare la peşte.

Ziua Sf. Andrei marchează începutul iernii, fiind cunoscută în calendarul popular sub denumirea de Sântandrei Cap-de-Iarnă. Terminarea timpului autumnal este serbat la 30 noiembrie, cu unul dintre cele mai mari ajunuri ale calendarului popular, Ajunul Sf. Andrei. Este momentul în care, după credințele populare, se pogoară pe pământ sfinții patroni ai lupilor, Petru și Andrei, și se dezlănțuie forțele malefice reprezentate de strigoi și de lupi. În această noapte animalele vorbesc cu glas omenesc dar se spune că nu este bine să le asculţi.

Tot în această noapte spiritele morților ies din morminte și se iau la bătaie la hotare, răspântii de drumuri și prin alte locuri necurate, folosindu-se de limbile de meliță și coasele furate din gospodăriile oamenilor. Duelurile lor durează până la cântatul cocoșilor, când spațiul se purifică și strigoii se întorc la locul lor.

Unii strigoii pot ataca oamenii, sugând sângele celor care nu au grijă să ungă cu usturoi cercevelele ferestrelor, ușa și hornul. Pentru a fi protejați, oamenii se ungeau cu usturoi și pe corp sau pe frunte, în piept, pe spate și pe la încheieturi.

Deasemenea  se organiza „păzitul usturoiului”, o noapte de veghe în care tinerii petreceau și mâncau, având în centrul mesei câteva căpățâni de usturoi înconjurate de tămâie și resturi de la lumânările de Paști, aprinse. Dimineața, pe lumina zilei, tinerii ieșeau în curtea casei unde usturoiul era jucat în mijlocul horei, apoi era împărțit între participanți. Usturoiul privegheat, uneori dus la biserică și sfințit, se păstra la icoană, fiind folosit peste an în farmecele de dragoste și ca leac pentru vindecarea bolilor.

Fetele care vroiau să își vadă ursitul preparau în această noapte „turta de Indrei”, din apă, făină și sare în cantități egale, măsurate cu o coajă de nucă. Fetele mâncau acest aliment, urmând să îl vadă în vis pe viitorul soț venind să le ofere apă.

Noaptea de sfântul Andrei a păstrat până la începutul secolului XXlea elemnte specifice Revelionului, distracţie nocturnă, excese de mâncare  şi băutură (I. Ghinoiu-Obiceiuri populare de peste an) indicând posibilitatea ca aceasta sărbătoare să se fi suprapus peste celebrarea anului nou dacic.

Celor care îşi sărbătoresc ziua de nume le doresc multă sănătate. Acum mă pregătesc şi eu pentru această noapte magică. Mă gândesc să fac un mujdei de usturoi şi să-l conving pe motanul casei să-mi stea aproape pe la miezul nopţii, poate are ceva să-mi spună.

Turta de sfântul Andrei: colac din aluat dospit în mijlocul căruia puneau un cățel de usturoi. Colacul astfel preparat era lăsat timp de o săptămână la loc călduros. Dacă usturoiul încolțea, fata avea noroc.

Gânduri printre rânduri: Sfâşiat de ruşine sau de altceva

Nu citesc numai romane  de ultimă apriţie. Cu ceva timp în urmă am căpătat spre citire un roman de un autor pe care nu-l cunoşteam, Cristian Fulaş. Era romanul lui de debut, roman foarte apreciat de revista mea favorită  ‘Observator cultural’. Ttitlul cărţii este ‘Fâşii de ruşine’. Este o poveste sfâşietoare  despre lupta personajului principal cu sine, cu adicţia şi cu o nesfârşită sfâşietoare  ruşine.

Titlul mi se pare foarte bine ales, e un roman făcut din fâşii de realitate, irealitate, ruşine şi anormalitate. Într-un interviu autorul mărturisea:

“Iniţial voisem să numesc romanul meu Ruşinea. O căutare scurtă pe Google m-a vindecat, titlul era deja folosit de Rushdie şi a trebuit să modific.  Am trecut printr-o serie de titluri până ce într-o dimineaţă, în bucătăria în care scriam de obicei, lumina s-a filtrat într-un mod ciudat prin fereastră şi am văzut efectiv câteva fâşii colorate care brăzdau încăperea.  Metafora mi-a plăcut pe loc, m-am îndrăgostit de ea, la fel pot spune şi despre muzicalitatea alăturării acestor cuvinte, fâşii de ruşine. A rămas aşa, e bine, după atâţia ani încă mi se pare că sună foarte bine “[1]

E un roman cu mulţi bărbaţi, puţine femei şi foarte multe necunoscute. Citindu-l avem impresia că înaintez printr-o ceaţă densă. Poate că asta a fost intenţia autorului  să inducă cititorului starea unui om aflat la mariginea lumii, unui om care nu ştie de unde vine şi încotro se îndreaptă, un om care nu are legături afective şi e obosit de tot.

Capitolul 12 începe cu un fel de poem care după mine ar fi cheia cărţii:

Am obosit

Vreau altceva.

Nimic nu-mi ajunge

Nimic nu mă mulţumeşte

Nu există răspunsuri.

Nu există nici măcar întrebări.

Nu există trecut.

Nu există prezent.

Nu există viitor.

Nu am ce face cu viaţa mea.

Nu recomand cartea celor depresivi şi predispuşi la consumul de aclool sau alte substanţe. Este o poveste atât de reală că cititorul simte greaţa, neputinţa şi lipsa de orizont a personajului principal. Este vorba totuşi de  un roman convingător, scris cu talent si sunt sigură că  voi  ai citi şi  alte  cărţi scrise de Cristian Fulaş. Nu de alta dar m-a făcut curioasă

Cristian Fulaş s-a născut în 1978, la Caracal. A absolvit Facultatea de Litere din Baia Mare în 2002. Studii aprofundate de Teoria Literaturii, la Universitatea din București, 2003. Cărţi publicate: Fîșii de rușine, Jurnal de debutant (2015), După plîns (2016). Fîșii de rușine a primit Premiul Observator cultural pentru Debut în Proză, 2016, Premiul Colocviilor Liviu Rebreanu, Bistriţa Năsăud, 2015, volum nominalizat pe lista de debut la Gala Premiilor Uniunii Scriitorilor din România, 2016. Din volumul Fîșii de rușine au fost traduse și publicate fragmente în italiană, germană, maghiară, suedeză. În 2016 organizează Festivalul Internaţional de Literatură LOFEST, 3-6 februarie, București.


[1] https://adevarul.ro/cultura/carti/interviu-cristian-fulas-scriitor-traim-intr-o-lume-anormalitatea-pare-devenit-regula-excesul-e-legea-intampla-lucrurile-1_5af2cc9bdf52022f75c3486d/index.html

Fragmentul de cultură. Etnologie: Ovidenia

Una dintre cele mai importante sărbători ale lunii noiembrie este Ovidenia sau Intrarea în Biserică a Maicii Domnului.

Aceasta pică în fiecare an pe 21 noiembrie, iar pentru că sărbătoarea cade în Postul Crăciunului, credincioșii au de fiecare dată dezlegare la pește cu această ocazie.

Denumirea din calendarul creștin ortodox a acestei sărbători este Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, însă în popor mai este cunoscută și sub denumirea de Vovidenia sau Ovidenia, potrivit crestinortodox.ro.

Paralel cu calendarul oficial, recunoscut de stat şi biserică, în România a supravieţuit, până la începutul secolului al XX-lea, un calendar neoficial, numit de etnologi Calendar popular. Acest calendar popular respecta  sărbătorile oficiale dar le dădea o interpretare proprie amestecând ritualuri păgâne cum ai noile tradiţii creştine. „Sărbătoarea de Ovidenie, împreună cu Filipii de Toamnă, Noaptea Strigoilor, Sântandrei şi Sânnicoară (Moş Nicolae) formează, în perioada 13 noiembrie – 6 decembrie, un scenariu ritual de înnoire a timpului, probabil Anul Nou dacic”, explică etnologul Ion Ghinoiu.

În lumea satului românesc i se spune şi Vovidenia sau Ovidenia, termen ce provine de la rusescul „văvedenie” (intrare). Se zice că ar fi ziua în care începe iarna iar ţăranii spun că în noaptea de Ovidenie comorile ascunse ard cu flacără albastră iar cerurile se deschid şi, precum în ziua de Crăciun, animalele pot grăi cu glas omenesc. Cum este o sărbătoare a luminii, „ce sparge întunericul iernii şi al morţii”, există tradiţia de a petrece această noapte cu lumină şi cu focuri aprinse, cercetând cerul cu luare-aminte pentru a afla din semnele vremii şi ale rodului anului ce urmează, dar „frumuseţile cerului sunt văzute numai de cei buni la Dumnezeu, cum ar fi ciobanii care nu au văzut la ochi femeie. Această sărbătoare se ţine pentru ochii ce văd, pentru vedere. În acest scop, unii oameni sfinţesc în această zi câte un fuior, cu ajutorul căruia, la nevoie, se şterg la ochi cu apă (Tudor Pamfile- Sărbătorile la români).

După etnologul Ion Ghinoiu această sărbătoare se suprapune peste un vechi obicei dacic de renovare a timpului şi celebrare a unei divinităţi a lupilor: Filipul cel Şchiop. Ţăranii au grijă să ţină cum se cuvine această sărbătoare de teama de a nu fi pedepsiţi de Filipul cel Şchiop. Se zice că ar fi cel mai mare dintre Filipi, fiind sfânt, ce „ar fi fost pedepsit de Dumnezeu că s-ar fi abătut de la dreapta credinţă”. În special ciobanii au grijă să nu lucreze în această zi pentru ca lupul cel şchiop să nu dea iama prin turmă dar şi de teama de a nu fie sluţiţi, în caz de nesocotinţă, să li se dea pedeapsă să fie pociţi de vreun picior, să rămână şchiopi. O povestire despre pedeapsa aplicată, la rându-i, celor ce nu cinstesc sărbătoarea de Ovidenie de către Filipul cel Şchiop, o regăsim în scrierile lui Th. Speranţia. ” Se zice că mai mulţi ciobani, vorbind între ei de puterea acestei sărbători, unul dintre ei ar fi făcut prinsoare cu camarazii lui că el are să lucreze în această zi. Zis şi făcut. A lucrat ciobanul până seara. În timpul când a fost să se culce ( se vede că tot a avut niţică frică), a spus la ceilalţi ciobani ca el să se culce în mijlocul lor şi să ia un clopot de gât ca, de or veni lupii, ei să audă clopotul. Toţi au primit propunerea şi ciobanul cu prinsoarea s-a culcat în mijlocul celorlalţi şi cu clopotul de gât. Peste noapte însă, venind lupii, au luat pe ciobanul din mijloc şi a doua zi n-au găsit din el decât oasele şi îmbrăcămintea”.

„Filipii o ţin şi femeile şi bărbaţii iar mocanii o ţin atâtea zile câţi cai au. De obicei se ţine trei zile, 12, 13 şi 14 noiembrie. Ca să mai scape de ele, le mai dau şi copiilor la căsătorie câte o zi de ţinut. Fiecare noră e datoare să ţină atâtea zile câte a ţinut soacra sa. (Speranţia, Th. D. – „Răspunsul la chestionarul de sărbători păgâneşti”).

Există, de asemenea, credinţa că lumânarea aprinsă pentru cei morţi – mai ales pentru cei plecaţi fără lumină la cele veşnice – nu s-ar stinge niciodată pe lumea cealaltă. De asemenea, de Ovidenie se dau de pomană şi bucate de post. În această zi, rugăciunile smerite înălţate spre cer de către cei care nu pot avea copii se fac mai uşor auzite.

Aprindeţi azi o lumânare chiar dacă nu prea credeţi nu se ştie câtă lumină şi alinare poate aduce celor plecaţi pe neaşteptate dinter noi.

Poezie din limba în care visăm:O poezie a vremurilor în care trăim

Tocmai am terminat de scris şi de publicat un text despre o poetă dragă mie. De două ori dragă pentru ca scrie frumos şi surprinzător şi pentru că a fost amica adolescenţei mele. Sper că acum că ne-am regăsit vom fi din nou prietene ca în vremurile bune.

Am ales o poezie care  din ultimul ei volum, este o poezie a vremurilor pe care le trăim. Volumul sen numeste Prea mulţi Pilaţi pentru două mâini”” , Editura Salonul literar, Vrancea 2021

Pandemie

mi-am deconectat viaţa reală

de teamă

că îmi mor prietenii

răpuşi de covid

dacă îmi ieşiţi din suflet

să nu uitaţi vreo portiţă deschisă

vreo clanţă nedezinfectată

dacă îmi daţi unfriend presăraţi boabe de orez

poate vă întoarceţi cândva

în lista mea de prieteni

dacă nu mă recunoaşteţi sub această de pânză

după ce o arunc va fi mult mai greu

vremea a scris rânduri lungi

riduri pe obrazul meu

Despre poetă:

Născută la Sibiu,  trăieşte acum în altă provincie a ţării. Scrie din fragedă tinereţe, de fapt aventura cititului şi scrisului am început-o împreună. Ea a fost mereu cu zece paşi înaintea mea în aventura aceasta şi aşa  a şi rămas. Am admirat mereu prospeţimea scriiturii ei.

Debut poetic în Revista “Astra”, Braşov, în 1986; cronici de cenaclu în jurnalul “Tribuna Sibiului”, cronici literare, poezii, prezentări de reviste şi cenacluri literare în Revista Transilvania, premii la Festivaluri de poezie: Sibiu, Mediaş, Tg. Jiu.

Volume publicate:

Īmpăratul de ceară, Editura Singur, 2012

Labirintul de cristal, Editura Self Publishing, 2014

Moartea trece pe tuşă, Editura Art Creativ, Colecția Regal, 2016

Ochii leului berber, Editura Grinta, 2018

Prea mulţi Pilaţi pentru două mâini, Editura Salonul literar, Vrancea 2021

Gânduri printre rânduri: Câte mâini avea Pilat?

Am primit prin poştă un volum de poezie din partea prietenei mele din copilărie, prietenă care m-a încurajat să public primul şi singurul  până acum, volum de poezie.

 Dar nu despre mine este vorba ci despre poezie şi anume de poezia Gabrielei Ana Bălan. Volumul pe care l-am  aşteptat cu nerăbdare şi l-am citit de trei ori (ca treimea  din cartea sfântă sau ca în  acţiunile tripartite din poveşti)  se numeşte “Prea mulţi Pilaţi pentru două mâini “.

Pilatul poeziei gândeşte:

“la ce mi-ar mai folosi mâinile vinovate

Dacă nu aş avea lemn de cruce”

Volumul pare la o primă citire un volum de pandemie  multe din texte referindu-se la perioada grea care ne marchează. Nu vă lăsaţi înşelaţi,  nu este un volum de conjunctură, poeziile sunt texte care vor rămâne la fel de frumoase şi după ce va trece criza.

Poeta ba apare ba dispare printre rânduri, chiar in deschiderea volumului autoare ni se confesează:

“Când scriu

Citesc o carte

Despre viaţa mea”

De fapt aşa am citit eu întergul volumul încercând să-mi aflu prietena copilăriei, prietena care mă uimea de fiecare dată cu felul în care se punea pe sine în versuri. Poeta transformă lumea prim magia versului:

“Acum scriu

Sub nuferi ofiliţi

Apele înfloresc”

Nu pot să vă îndrum sau să vă spun cum se poate citi poezia Gabrielei Ana Bălan  dar orice poezie se citeşte cu sufletul şi cu mare credinţă. De aceea spune poeta:

“dacă nu crezi în poezia mea

Cerul în ochii mei e

Cât picătura de apă în ocean”

La închiderea volumului autoarea se adresează direct cititorului:

“cândva cumva voi evada şi din această carte

Pe geam pe horn prin televizor dacă am uitat

Să pun uşi cobor pe funii

În funcţie de înălţimea la care mi-am urcat cititorul”

Deci cititori ridicaţi-vă la nivelul cărţilor şi evadaţi în cărţi până când poeţii sunt încă acolo.

Despre poetă:

Născută la Sibiu,  trăieşte acum în altă provincie a ţării. Scrie din fragedă tinereţe, de fapt aventura cititului şi scrisului am început-o împreună. Ea a fost mereu cu zece paşi înaintea mea în aventura aceasta şi aşa  a şi rămas. Am admirat mereu prospeţimea scriiturii ei.

Debut poetic în Revista “Astra”, Braşov, în 1986; cronici de cenaclu în jurnalul “Tribuna Sibiului”, cronici literare, poezii, prezentări de reviste şi cenacluri literare în Revista Transilvania, premii la Festivaluri de poezie: Sibiu, Mediaş, Tg. Jiu.

Volume publicate:

Īmpăratul de ceară, Editura Singur, 2012

Labirintul de cristal, Editura Self Publishing, 2014

Moartea trece pe tuşă, Editura Art Creativ, Colecția Regal, 2016

Ochii leului berber, Editura Grinta, 2018

Prea mulţi Pilaţi pentru două mâini, Editura Salonul literar, Vrancea , 2021

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat: