Reprezentativ

Ce facem noi aici…

Vrem cu ardoare si patima sa scriem pe http://www.cuvintepedinafara.ro despre ce mai facem in general cu traitul nostru pe pamant olandez, ce mai vedem in relatie cu identitatea de romana, cat de romaneasca este viata noastra de zi cu zi, ce ne place din tara adoptiva si ne defineste si pe noi, cronici de teatru si filme romanesti, un pic de poezie (ca sa nu fie viata pustie) si legatura cu Romania culturala.

Va invitam sa ne scrieti, sa ne dezvaluiti din preocuparile voastre ca romani, cum va pastrati identitatea si despre ce anume v-ar interesa sa cititi.

Sorinela si Elena

septembrie 2020

Fragmentul de cultură. Etnologie: Povestea zânzienelor

În calendarul popular, ziua de 24 iunie este cunoscută drept ziua de Sânziene sau Drăgaica. Tot pe 24 iunie, credincioșii creștin ortodocși sărbătoresc naşterea Sfântului Ioan Botezătorul.

Sânzienele îşi au originea într-un stravechi cult al soarelui, iar în unele zone, sărbătoarea se mai numeşte şi „Cap de vară”. În imaginaţia populară, Sânzienele sunt nişte fete frumoase, care trăiesc prin păduri sau pe câmpii, cel mai adesea, dansând.

Potrivit etnologului Marcel Lutic „ele sunt socotite zâne ale câmpului, dând puteri deosebite florilor şi buruienilor, astfel încât acestea, în preajma sărbătorii de pe 24 iunie, devin plante de leac. Nu întâmplător, după sărbătoarea Sânzienelor, toate plantele dau îndărăt, adică nu mai cresc deloc”.

În noaptea de 23 iunie, fetele obișnuiesc să pună sub pernă flori de sânziene, în speranţa că astfel îşi vor visa ursitul. Femeile căsătorite îşi înfăşurau mijlocul cu flori de sânziene, pentru a nu avea dureri la muncile câmpului. Atât fetele, cât şi femeile îşi puneau în păr sau în sân floarea, pentru a atrage atenţia asupra frumuseţii lor.

În „Descrierea Moldovei”, Dimitrie Cantemir scrie despre Ziua Sânzienelor: „Acesta este numele Sfântului Ioan Botezătorul. Ei (moldovenii) cred că în ziua când se prăznuieşte acest sfânt, Soarele nu-şi străbate drumul său drept înainte, ci într-o linie tremurată. De aceea, toţi ţăranii moldoveni se scoală în acea zi înaintea zorilor şi privesc cu ochi mari răsăritul Soarelui şi cum ochiul nu suferă prea mult această lumină şi – din pricina ei – începe să se zdruncine şi să tremure, ei pun pe seama Soarelui tremurătura pe care o simt în ochi şi se întorc voioşi acasă, după ce au făcut această încer­care”.

Obiceiul numit Drăgaică.

Tot în „Descrierea Moldovei”, Cantemir scrie despre această tradiţie: „După cum se vede, prin ea o înţeleg pe Ceres. Căci în acea vreme a anului când încep să se coacă se­mă­năturile, toate fetele ţăranilor din satele înve­cinate se adună şi o aleg pe cea mai frumoasă dintre ele, căreia îi dau numele de Drăgaica. O petrec pe ogoare cu mare alai, o gătesc cu o cunună împletită din spice şi cu multe năframe colorate şi-i pun în mâini cheile de la jitniţe. Drăgaica împodobită în acest chip se întoarce de la câmp spre casă, cu mâinile întinse şi cu năframele fluturând în vânt, de parcă ar zbura, şi cutreieră toate satele din care s-a adunat lume s-o petreacă.”

În ajun de Sânziene, seara, se întâlnesc fetele ce vor să se mărite cu flăcăii ce doresc să se însoare. Băieţii fac ruguri, aprind flăcări şi le învârt în sensul mişcării Soarelui la apus, strigând:

Du-te Soare, vino Lună,

Sânzienele îmbună,

Să le crească floarea floare,

Galbenă, mirositoare;

Fetele să le adune,

Să le prindă în cunune,

Să pună la pălărie

Struţuri pentru cununie;

Boabele să le răstească,

Până-n toamnă să nuntească!

Fetele fug şi culeg flori de Sânziene (Drăgaică), din care împletesc cununi. Cu aceste cununi se întorc în sat şi le aruncă peste casă; dacă se agaţă cununile de hor­nuri, fetele se vor mărita chiar în acel an. A doua zi, în zori, cetele de feciori străbat satele, cu struţuri de sânziene la pălărie, în semn că au căzut cununile de flori pe hornuri la casele fetelor ce îi interesează. Ei chiuie şi strigă:

Du-te Lună, vino Soare,

Că tragem la-nsurătoare;

Cununile neursite

Zac sub hornuri azvârlite.

Până-n ‘miezi, cu steagu-n frunte,

Trec feciorii după slute,

C-alde alea nedirese

Nu vor să fie mirese.[1]

Sărbătoarea Sânzienelor este considerată a fi şi momentul cel mai bun, la mijlocul verii, pentru culegerea plantelor de leac, dar şi de descântec. Astfel, în Noaptea de Sânziene, femeile merg să culeagă flori şi ierburi, care vor fi folosite contra bolilor şi altor rele.

În Noaptea de Sânziene se fac focuri în care se aruncă substanţe cu arome puternice, băieţii agită făclii, se strigă şi se cântă din bucium. Localnicii din satul bistriţean Maieru păstrează obiceiul vechi de câteva sute de ani ca, în ajunul sărbătorii de Sânziene, să aprindă focuri prin care sar pentru a se purifica.

O tradiţie mai nouă a Sânzienelor este portul iei româneşti, de ceva timp pe 24 iunie este ziua iei sărbătorită atât în ţară cât şi în diaspora. Deci fetelor  pe 24 iunie este vremea să străluciţi  purtând ia ca simbol al moştenirii noastre culturale.Nu uitaţi  Sânzienele au fost primele feministe şi au fost iubite, temute şi admirate. Ce ziceţi ? Suntem sau nu suntem Sânziene?


[1] http://arhiva.formula-as.ro/2012/1025/mica-enciclopedie-as-27/sanzienele-15253

Poezie din limba în care visăm: Poezie despre ie

Mi-am permis ca de ziua iei să pun în această pagină o poezie proprie care este chiar adevărată. Am moştenit o ie ruptă, ia de lucru a bunicii mele ‘’mama Mărie”. Această ie  valorează mult  pentru mine, este simbolul unei vieţi împlinite şi frumoase.

Am moştenit o ie ruptӑ

Am moştenit o ie ruptӑ

Dar cea mai scumpӑ dintre ii

Cӑ a purtat-o-n deal la sapӑ

Una din multele Mӑrii

Negru cu alb cum se mai poartӑ

Şi azi pe sate la Sibiu

Am moştenit o ie ruptӑ

Ce poartӑ-n ea un suflet viu

Am moştenit ȋn rupta ie

O rӑdӑcinӑ din Ardeal

Sӑditӑ de muma Mӑrie

Ce-şi doarme somnul adânc pe deal

Fragmentul de cultura. Etnologie: Cinzecimea sau Rusaliile

Azi ortodoxia sărbătoreşte cinzecimea sau Rusaliile. Pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile) este sărbătorită în calendarul creştin ortodox la cincizeci de zile de la sărbătoarea Învierii Domnului (Sfintele Paşti). La fel ca la Paști, sunt două zile de sărbătoare, duminică şi luni, pentru a marca Cincizecimea sau Pogorârea Sfântului Duh peste sfinţii apostoli.

Sărbătoarea Cincizecimii, care are loc după Învierea lui Hristos şi Înălţarea Sa la ceruri şi a fost anunţată în Vechiul Testament de profeţii mesianici, este denumită „capătul sărbătorilor”, adică evenimentul cu care se încheie istoria mântuirii realizată de Hristos. Această sărbătoare este cunoscută în popor și ca „Duminica Mare”, ocazie cu care se încheie ciclul pascal: Învierea, Înălţarea şi Pogorârea Duhului Sfânt.[1]

Grecii numesc sărbătoarea <Îngenuncherea>. La ei există un moment când credincioşii îngenunchează pe frunze de nuc. Dacă nucii lipsesc, oamenii folosesc frunze de tei, la care se recurge peste vară pentru a preîntâmpina piatra şi grindina[2]

Această zi este celebrată prin procesiuni și pelerinaje religioase de către toate confesiunile creștine. La ortodocși și greco-catolici, preoții, însoțiți de credincioși, merg în țarină, cu praporii împodobiți cu cununițe de grâu verde, iar în unele locuri fetele duc și colaci de grâu și cântă cântecul cununii de la secerat. Cununițele de grâu verde, împletite din primele spice de grâu, sunt puse la troițe sau păstrate la prapori, în biserică.

De Rusalii în satul tradiţional aveau loc ceremonii păstrate din perioada precreştină cum ar fi Căluşarii, înfrăţiri şi însurăţiri ceremoniale între tineri, Rusitorii , cununile fetelor.

Obiceiul Călușarilor de Rusalii

În credinţa populară, Rusaliile sunt spiritele morţilor care, după ce au părăsit mormintele la Joimari şi au petrecut Paştile cu cei vii, refuză să se mai întoarcă în locurile lor de sub pământ şi încep să facă rele oamenilor. De Rusalii, în unele regiuni se dansează „Jocul Căluşarilor”. Astfel, se spune în popor că leacul cel mai folosit pentru cei atinşi de Rusalii este jocul căluşarilor. Din păcate noi cunoaştem acest joc aşa cum a fost promovat de festivalul comunist  Cântarea României .

D[3]ansul Căluşarilor funcţionează de multe decenii ca spectacol de export de maxim succes. Puţini ştiu însă cât de mare este diferenţa între ţăranii care au plecat la Londra în 1935 şi echipele care dansau la Ziua Recoltei. La Londra s-a dus un grup de tineri din Pădureţii Argeşului aleşi de Constantin Brăiloiu şi Harry Brauner. La plecarea din sat, băieţii şi-au luat iertăciune de la părinţi. Când au trecut prin Bucureşti i-au admirat Mircea Eliade şi toată floarea intelectualilor de atunci, când au trecut prin Paris i-au jucat lui Brâncuşi care a lăcrimat. La Londra o mână de oameni a devenit punctul de atracţie al festivalului. Nicolae Titulescu i-a felicitat personal.

Înfrăţiri şi însurăţiri de Rusalii

În prima zi de Rusalii se fac  înfrăţiri şi însurăţiri. Tinerii se prind fraţi sau surori, veri sau verişoare.

Pe vremea aceea pretenia era sfântă, se lega pe viaţă şi se ‘lega’ ceremonial. Legătura se face în multe feluri. Iată un exemplu:

Două fete taie o creangă de măr dulce având formă de y (un crăcan). Împreună cu un băiat, merg la fântână.

Acolo ele se aşează una în faţa celeilalte şi băiatul le întreabă de trei ori:

– Daţi surate pân’ la moarte?

Fetele răspund tot de trei ori:

– Dăm surate pân’ la morte!

Pe urmă băiatul le spune:

– De astăzi înainte sunteţi surori?

– Suntem! răspund ele.

Rusitorii

La şapte sau nouă zile după Rusalii se ţin Rusitorii, când se petrece despărţirea de morţi. Între Joia Mare şi Rusitori, morţii părăsesc mormintele, sufletele lor vin să petreacă alături de cei vii. Acum, înainte de plecare, li se dă ultima pomană ca să plece îmbunaţi. Primesc colaci, fragi, cireşe şi flori. Se crede că aceste pomeni frumoase sunt aşteptate cu nerăbdare încă din Joia Mare. Morţii care nu le primesc îşi umplu gura cu nisip şi cenuşă şi pleacă supăraţi. Tot acum, înainte de plecare, sufletele vin să mai stea o dată în casă. Se aşează după uşă. Oricâtă treabă ar avea, gospodina mătură şi pune pe locul acela un petec de pânză alb şi curat. Tot de Rusitori se face în unele locuri slobozirea apei. O fată din neam cară pentru ultimul mort vase pline cu apă la vecini, uneori câteva zeci de vase.

După ce se încheie sărbătoarea Rusitorilor, morţii pleacă, fiecare acolo de unde a venit, care în Rai, care în Iad.[4]

Cununile de Rusalii

În satele noastre mai regăsim încă şi astăzi obiceiuri străvechi, tradiţionale, specifice ţăranului român, care se mai practică cu ocazia diferitelor sărbători. În judeţul Bistriţa-Năsăud, un astfel de obicei care a trecut testul timpului este cel al „Cununilor de Rusalii la Şieuţ”.[5]

Astfel, sâmbătă seara, înainte de duminica Rusaliilor, fetele tinere din satul Şieuţ (având, de regulă, între 13 şi 15 ani) ies la câmp, în ţarină, acolo unde este holda de grâu, cu scopul de a face cununi din cele mai frumoase spice. Făcutul acestor cununi este însoţit de un cântec specific pe care fetele îl cunosc şi îl interpretează aproape ritualic. După ce termină de făcut cununile, fetele le ascund, însă băieţii vin spre înserat să le caute; dacă le găsesc, aceştia le fură sau le ascund în alte locuri, iar fetele trebuie să le refacă.

Un alt moment aşteptat de întreaga comunitate este reîntoarcerea fetelor din ţarină spre sat, atunci când băieţii ies în drum şi le udă cu apă. Sătenii îi aşteaptă cu nerăbdare pe tineri pe uliţele satului sau pe la porţi, fiind curioşi să vadă fetele care au făcut cununile în acel an.

Mai apoi are loc un ritual specific, cel al cununilor fetelor. Acestea sunt aduse de tinerele satului din ţarină (din holdă sau din locurile unde le-au ascuns în seara precedentă), fiind însoţite de cântecului specific al cununii, iar apoi sunt sfinţite de preot şi sunt puse la răstigniri, la răspântii de drumuri sau în biserică – la cruci şi la icoane.

În vara anului 2014 acest ritual a fost filmat  la Şieuţ, chiar de Rusalii, prezintă acest obicei vechi al locului care se practică în sat de peste 100 de ani, tradiţia păstrându-se vie şi nealterată până în zilele noastre, producţia reuşind să surprindă într-un mod inedit atât performarea lui actuală, cât şi mărturii ale celor care l-au trăit în urmă cu zeci de ani. Filmul se poate vedea aici:

Azi noi nu mai secerăm , nu mai credem in vindecare prin dans dar sărbătoarea rămâne sărbătoare.

Vă doresc o duminică de Rusalii liniştită şi frumoasă. Primiţi simbolic acest articol ca pe o cunună de Rusalii care să vă aducă sănătate şi belşug.


[1] https://jurnalgiurgiuvean.ro/rusaliile-semnificatie-traditii-si-superstitii/

[2] http://www.muzeultaranuluiroman.ro/publicatii/rusaliile-ro.html

[3] idem

[4]

 Irina Nicolau – Ghidul sărbătorilor românești (Humanitas, 1998)

[5] https://limbaromana.org/revista/cununile-de-rusalii-la-sieut/

Veste poveste: Ochi în ochi cu Romanii

Această ştire se adresează diasporei care locuieşte in Belgia, Olanda sau împrejurimi.

Muzeul Gallo Roman din Tongeren, Belgia găzduieşte expoziţia  ‘Ochi în ochi cu Romanii’.

Până în august aveţi ocazia să  vedeţi exponate aduse tocmai de la British Museum.

Expoziţia se bucură de prezenţa unor actori care vor intra în pielea unor negustori de ulei de măsline din Carthago, a unei sclave din Smyrna şi a unui slodat retras la vatră. Interesant este că soldatul  vine de undeva de la Dunăre. Poate din Dacia Romană. Asta nu ştiu încă dar am de gând  să aflu.

De asemnea pe 3 iunie va avea loc o prezentare “Romein of vreemdeling? Etnische diversiteit en identiteit in de Romeinse wereld?  (prof. Paul Erdkamp (Vrije Universiteit Brussel)””– “Roman sau străin? Diversitate etnincă şï identitate în lumea romană?

Din cauza crizei covid va trebui să rezervaţi biletele pe internet:https://www.galloromeinsmuseum.be/nl/praktisch/Reserveren

Gânduri printre rânduri:Bufniţele prieteniei

Nu, nu este o carte de ornitologie. Este un roman de Filip Florian. Am avut un episod ‘Florian’ in sensul că vacanţa asta ( noi avem în mai vacanţă) am făcut o cură  literară citindu-i pe aceşti doi fraţi (Filip + Matei).  Am descoperit că acesti doi Florian au un străbunic celebru, pe care toţi   l-am considerat plictisitor  în liceu pentru că trebuia să  îl citim şi l-am citit cu interes abia după liceu: Ioan Slavici. Oare mai citeşte cineva ‘Moara cu noroc’?

Romanul ‘Toate bufniţele ‘se află pe lista de bestseller-uri a editurii Polirom. A apărut în colecţia „Fiction Ltd.” a Editurii Polirom în anul 2012 şi a fost reeditat în 2015. Volumul a obţinut Premiul pentru „Cea mai bună carte a anului”, secţiunea „Beletristică”, la Gala „Bun de Tipar” 2013

Mărturisesc că am început oarecum silită de împrejurări pentru că  “Zilele regelui  “e cartea pe care o citim la clubul de lectură şi am continuat cu tot ce am găsit (sau mai precis ce mi-a fost oferit de un  prieten cititor împătimit)

Sunt două voci distincte in cartea cu bufniţe. Bufniţele tac dar vorbesc Emil şi Luci. Emil merge spre asfinţitul vieţii fiind vocea care povesteşte despre trecut, despre istorie şi despre fapte ce nu ar trebui uitate. Luci este la începutul romanului un copil care spre final îl vom vedea scurt , într-o scenă de prolog ca având 23 de ani,  o slujbă şi un destin singuratic.

Sunt două poveşti fascinante din doua Românii foarte deosebite una de alta . Filip Florian chiar poate să povestească frumos, este un ‘povestaş ‘de genul celor închipuiţi de Llosa. Povesteşte de parcă soarta omenirii întregi ar depinde de povestea sa.

Tot timpul cât am stat cu nasul în carte m-am întrebat de ce toate bufinţele? Cred că ştiu acum răspunsul. Vreţi şi voi să ştiţi? Citiţi cartea. Chiar merită. Un singur sfat vă dau lăsaţi la o parte clişeul cu bufniţa înţeleptei Atena că nu de asta e vorba.

Fragmentul de cultură. Etnologie: Blajinii si Paştele lor

Calendar ortodox 9 mai 2021. Cunoscută sub numele de Duminica Tomii, prima duminică după Paşti reprezintă ziua în care creştinii prăznuiesc Paştele Morţilor sau Paştele Blajinilor .

Prima duminică după Paşti poartă numele de Duminica Tomii, marcând momentul în care Iisus se arată Apostolilor, printre care și Toma, cel care nu credea în învierea Mântuitorului.

În Duminica Tomii sunt cinstiți și morții, iar în Banat femeile pun diferite pachete cu pomeni pe ape curgătoare, iar copiii împletesc coșuri din nuiele, în care sunt așezate ouăle roșii, vopsite în ajunul acestei sărbători.

în Botoşani, bătrânii dădeau de-a dura oua roşii in amintirea Blajinilor, iar in Bucovina se mânca la iarba verde, unde multe firimituri erau lăsate sa cadă intenţionat pe pământ, întru pomenirea celor morţi.

Cine sunt Blajinii?

Într-un episod al epopeii medievale „Alexandria” se povesteşte cum Alexandru cel Mare, în drumul său către est, în căutarea capătului lumii, a poposit şi într-o insulă situată la marginea paradisului. Acolo l-a cunoscut pe Evant, regele Blajinilor (cei înţelepţi şi fericiţi), care i-a dăruit o sticlă cu apa miraculoasă a vieţii veşnice. Se mai povesteşte că Blajinii trăiesc în rugăciune continuă, că au locuit pe Pământ la începuturile istoriei şi se vor întoarce aici după încheierea acestui ciclu istoric al umanităţii, în era înţelepciunii.

 Blajinii reprezintă oamenii pașnici, incapabili de a face rău cuiva, care s-ar afla la vărsarea Apei Sâmbetei în Sorbul Pământului.[1]

Aceștia sunt anunțați de oameni de venirea Paștelui prin aruncarea cojilor de ouă roșii în ape curgătoare. Pentru că durează o săptămână până ce acestea ajung la ei, se va sărbători Paștele cu o săptămână întârziere.

Povești despre Paștele Blajinilor, numiți și rocmani, rogmani, rochmani, rohmani, rachmani, au fost culese de etnograful Simion Florea Marian, „de la români din cele mai multe părți ale Bucovinei”, și tot le-a inclus în cartea Sărbătorile la români.

Legende despre blajini – cuvânt din slava veche ce înseamnă „fericit”, „bun”, „blând, „ascultător” – și Paștele lor (numit și Paștele Morților), există și în Maramureș, Bucovina, Moldova și anumite zone din Transilvania.

Cele mai multe legende îi prezintă ca pe nişte fiinţe pline de compasiune, devotate lui Dumnezeu, ca pe nişte oameni de demult, cu o credinţă mai curată decât a actualilor pământeni, şi care, la sfârşitul lumii, se vor întoarce pe pământ. Numele de Rohmani le vine din limba tracă, fiind atestat într-un epitet al Cavalerului Trac, Zeind-Roymenos, cu sensul de „Sfântul Luminos”.

Blajinii au fost imaginați ca „un neam tare bun de oameni”, creștini, „înstrăinați cu totul de alte popoare”. Ei nu fac „stricăciune nimănui și nimenea nu-i supără nici pe ei”. În unele legende, blajinii sunt în jumătatea de sus oameni, în jumătatea de jos pești, în altele sunt descriși ca ”titirezi, adică pitici”.

Blajinii locuiesc „într-o țară îndepărtată”, însă „cum se numește țara aceea și în care parte de lume se află ea, nimeni nu știe cu siguranță”.

Totuși, imaginarul uman le-a atribuit diferite locuri unde ar putea să trăiască un popor atât de diferit: lângă apele cele mari, în care se revarsă toate râurile, pâraiele și pârâiașele; într-o pustietate foarte mare de pe țărmul mării; în ostroavele mărilor; „sub pământ pe cea lume, unde sunt orașe și sate, ca la noi”; la hotar cu Raiul, într-o țară unde este întotdeauna cald.

Se pot afla și într-o țară „foarte îndepărtată de la răsărit”, în niște „închisori mari, unde se închid creștinii pe viață, și fiindcă în închisorile acelea n-are cine să le spună când sunt Paștile”, doar când văd de la ferestrele acelor închisori plutind pe apă găoci de ouă află că e din nou sărbătoare.

Nu trăiesc în case, fiindcă nu au, ci „sub umbra pomilor, umblă goi și se hrănesc din poamele pustiului”.

„Reprezentări mitice ale oamenilor primordiali, ale moşilor şi strămoşilor, celebrate primăvara […] blajinii trăiesc la hotarul dintre lumea de aici şi lumea de dincolo, pe malurile Apei Sâmbetei, la vărsarea acesteia în Sorbul Pământului sau chiar sub pământ. Ei ar fi urmași direcţi ai lui Adam şi Eva, ar fi luat parte la facerea lumii, ar sprijini Pământul”, scrie etnograful Ion Ghinoiu. [2]

Sunt „credincioşi, buni la suflet, blânzi şi înţelepţi, incapabili de a face rău, duc o viaţă austeră, cu posturi severe”, „niște oameni foarte buni, evlavioși și blajini”, de unde li s-a dat și numele.

Își petrec zilele în rugăciuni, de aceea se spune despre ei că sunt feriți de păcate, că „sunt sfinți și, după moarte, merg de-a dreptul în rai”.

Își duc traiul separat, femeile cu femeile, bărbații cu bărbații, și se întâlnesc o singură dată pe an, de sărbătoarea Paștelui, când petrec câteva zile împreună, pentru a procrea și, tot în acea perioadă, părinții își căsătoresc copiii, după care se despart până când primesc din nou vestea că a sosit Paștele.


[1] https://misatv.ro/pastele-blajinilor-legenda-traditie-si-mister/

[2] Dicționar de mitologie română, Ion Ghinoiu

Comunicarea dintre cele două lumi – Coji de ouă puse pe apă curgătoare pentru a vesti blajinilor că Paștele a sosit | AIEF, Colecţia Dobrocult (Alba, jud.Tulcea, 1996) | Sursă imagine: Dicționar de mitologie română, Ion Ghinoiu

Veste poveste: webinar miturile şi legendele românilor

Webinar organizat de ADR Vlaanderen pe data de 8 mai ora 20.00.

https://adrvlaanderen.be/events/webinar-mythes-en-legendes/

Toţi cei interesaţi  în cultura română sunt bineveniţi la acest webinar gratuit. Pentru cei înscrişi   deja în proiectul Coloana infinitului această prezentare despre mituri şi legende poate constitui o sursă de inspiraţie.

Pe parcursul webinarului vor fi prezentate cele patru mituri esenţiale ale culturii enumerate de renumitul critic literar, George Călinescu : Mioriţa, Meşterul Manole, Traian şi Dochia si mitul Zburătorului. Alături de aceste mituri nu putem să nu amintim şi faimoasa Pasăre măiastră pentru semnificaţia ei deosebită în cultura orală, în cea scrisă şi în creaţia renumitului Brîncuşi.

În timpul prezentării se va rezerva timp pentru întrebări despre mituri şi legende, despre cultura română şi despre cum aceste mituri şi simboluri pot deveni surse de inspiraţie pentru creaţia artistică şi participarea la proiectul Coloana infinitului.

Prezentarea va fi ţinută de Sorinela Ciobîcă. Sorinela este de origine din România dar locuieşte de 23 de ani In Olanda. Ea este specializată în istorie şi antropologie culturală si lucrează în prezent la Sondervick College în Veldhoven.

Prezentarea  este bilingvă: română şi olandeză.

Eşti deja înscris în proiectul Coloana infinitului? Atunci nu trebuie să faci nimic, vei primi automat invitaţia pentru webinar.

Nu eşti înscris în proiectul Coloana infinitului dar eşti interesat în subiectul prezentării dă un clic pe ‘registratie’ şi vei primi un link cu cîteva zile înainte de activitate pentru a participa online la webinar.

Fragmentul de cultură: Filmul care te lasă mut

Nunta mută, România 2008

Regia: Horaţiu Mălăele

Scenariu: Adrian Lustig, Horaţiu Mălăele

Cu: Alexandru Potocean, Meda Victor, Victor Rebengiuc.

Am văzut, cu puţin timp în urmă filmul “Nunta mută”. O vreme nici nu am îndrăznit să mă gândesc la el darămite să şi scriu despre acest film. E un film puternic, un film care te pune pe gânduri şi nu te lasă să dormi. Nu îl recomand celor cu insomnii sau celor cu sensibiltate acută la istorie.

Se pare că filmul este debutul în lung metraj a unui actor pe care eu îl stiam de actor de comedie, Horaţiu Mălăele. Scenariul lui Adrian Lustig şi Horaţiu Mălăele porneşte de la un eveniment real care a avut loc pe 9 martie 1953, moartea tătucului Stalin. Personajele par decupate dint-run bâlci dar cu tot teatralismul lor pe care critica de film le-a imputat-o ele  redau atmosfera unei Românii în pragul dezastrului şi al muţeniei sociale şi politice.

Nunta la care sătenii nu vor să renunţe în ciuda doliului internaţional decretat  am văzut-o eu ca un simbol al istoriei de dupa anii 50 dar şi ca o soluţie tipic românească a la Păcală: adică aceea pe care o cunoştem bine cu toţii, zicem ca ei, facem ca noi. Scenele nunţii cu lăutarii care nu scot nici un sunet, cu copiii legaţi la gura şi râsete înfundate sunt de-a dreptul groteşti. Finalul filmului e un pic prea ‘gândit ‘ fosta mireasă, acum o babă cumsecade,  vorbeşte în numele satului de văduve (bărbaţii fiind cu toţii arestaţi în acea noapte) în faţa unui echipaj de televiziune contemporan  în căutarea unei poveşti de senzaţie. Şi aici simţim o mică doză de ironie la adresa realităţii.

Apropo de soluţiile a la Păcală, filmul m-a făcut să mă gândesc la situaţia actuală de lockdown sau măsuri excepţionale din cauza covidului. Oare nu se încearcă aceiaşi strategie: zicem ca ei facem ca noi? Câtă lume nu face pe muţeşte ce vrea fără să respecte regulile crezând că  e mai  Păcală decât Păcală.

Una peste alta dacă v-aţi săturat de Netfilx  şi vreţi altceva vă recomand acest film de tot râsul şi de tot plânsul.

Filmul se poate viziona aici:

Gânduri printre rânduri:Despre vânt, suflare şi răsuflare

Am terminat de citit o carte mult lăudată  pe internet şi revistele de specialitate: ‘Vântul, duhul, suflarea’de Andrea Răsuceanu. Fie că am eu rezervele mele când un volum face prea multe valuri ( în acest caz s-ar zice mai bine vânturi cu toată conotaţia şi zâmbetele care le-ar produce acest cuvânt)  fie că am eu un gust aparte la citit dar nu am simţit acel blowing in the wind pe care îl invoca Paul Cernat în prefaţă.  Volumul are trei părţi distincte care nu par să aibă o prea strânsă legătură una cu alta. Satul C este prezent în toate cele trei secvenţe şi ar putea justifica unitatea romanului. Povestitoarea primei părţi este mama vocii din partea a doua.  Lagătura părţii a treia fiind mai degrabă geografico-istorică decât personală. Pe de altă parte cele trei poveşti pot exista de sine stătător.

În prima parte, cea mai bine scrisă, după umila mea părere, povestitoarea (Iolanda) îşi spune povestea de copil luat de suflet  de Tamara şi Constantin, povestea de femeie iubită şi părăsită de un soţ care moare în încercarea de a emigra peste  Dunăre.  Vântul ca un şarpe negru pare că a spulberat viaţa Iolandei neiubită de părinţi ( nici de cei biologici nici de cei adoptivi), neiubită de soţ şi nefiind în stare să îşi iubească în mod egal copiii.

Partea a doua este dedicată duhului. De unde până unde duh? Autoarea nu ne spune numele  primului născut al Iolandei, cel care povesteşte de la pagina 137. El este un copil neiubit, gelos, frustrat, un fel de duh fără nume. Numele celui de al doilea fiu, fiul cel iubit este în cele din urmă dezvăluit, din P devine Petru iar M rămâne M. O altă  variantă a duhului, sau al doilea duh al cărţii este G  sau  “El “sau marele înnecat cum îl va numi povestitorul mereu povestitorul.

In primele două părţi, fără să insiste autoarea lasă contextul istoric să răzbată, să respire printre rânduri, sa duhnească. Duhul comunismului, a impactului acestuia asupra sferei private apare foarte bine conturat. Ioanda devine  “imaginea vbunului comunist “,  o mamă severă şi eficientă.

Partea a treia coboară în istorie până la vremea lui Cuza păstrând legătura  cu satul C dar acum istoria e vie conacul ologului este în plină înflorire iar ologul are nume: Mihalachi. Nelisitul vânt care batea in C deasupra Iolandei, pe bulevardul Bertei deasupra lui M bate şi în acest capitol. Povestitorul îl simte aşa cum simte şi boala care îl macină.

În finalul cărţii apar doua documente: scrisoare lui Petru şi actul de deces a lui Mihalaki Chicuş. Încă mă mai gândesc de ce a ales autoarea să îşi încheie cartea astfel.

Romanul este parte a unei proiectate trilogii. Probabil acest final va face legătura cu urmatoarea parte a trilogiei. Vor fi prezente elemntele geografiei imaginare şi elemntele naturii (vântul, apa) în următorul roman? Se va schimba stilul scrierii?  

Pentru mai multe informaţii despre autoare şi despre acest roman vă invit să  vizionaţi: