Reprezentativ

Ce facem noi aici…

Vrem cu ardoare si patima sa scriem pe http://www.cuvintepedinafara.ro despre ce mai facem in general cu traitul nostru pe pamant olandez, ce mai vedem in relatie cu identitatea de romana, cat de romaneasca este viata noastra de zi cu zi, ce ne place din tara adoptiva si ne defineste si pe noi, cronici de teatru si filme romanesti, un pic de poezie (ca sa nu fie viata pustie) si legatura cu Romania culturala.

Va invitam sa ne scrieti, sa ne dezvaluiti din preocuparile voastre ca romani, cum va pastrati identitatea si despre ce anume v-ar interesa sa cititi.

Sorinela si Elena

septembrie 2020

Gânduri printre rânduri: Sfâşiat de ruşine sau de altceva

Nu citesc numai romane  de ultimă apriţie. Cu ceva timp în urmă am căpătat spre citire un roman de un autor pe care nu-l cunoşteam, Cristian Fulaş. Era romanul lui de debut, roman foarte apreciat de revista mea favorită  ‘Observator cultural’. Ttitlul cărţii este ‘Fâşii de ruşine’. Este o poveste sfâşietoare  despre lupta personajului principal cu sine, cu adicţia şi cu o nesfârşită sfâşietoare  ruşine.

Titlul mi se pare foarte bine ales, e un roman făcut din fâşii de realitate, irealitate, ruşine şi anormalitate. Într-un interviu autorul mărturisea:

“Iniţial voisem să numesc romanul meu Ruşinea. O căutare scurtă pe Google m-a vindecat, titlul era deja folosit de Rushdie şi a trebuit să modific.  Am trecut printr-o serie de titluri până ce într-o dimineaţă, în bucătăria în care scriam de obicei, lumina s-a filtrat într-un mod ciudat prin fereastră şi am văzut efectiv câteva fâşii colorate care brăzdau încăperea.  Metafora mi-a plăcut pe loc, m-am îndrăgostit de ea, la fel pot spune şi despre muzicalitatea alăturării acestor cuvinte, fâşii de ruşine. A rămas aşa, e bine, după atâţia ani încă mi se pare că sună foarte bine “[1]

E un roman cu mulţi bărbaţi, puţine femei şi foarte multe necunoscute. Citindu-l avem impresia că înaintez printr-o ceaţă densă. Poate că asta a fost intenţia autorului  să inducă cititorului starea unui om aflat la mariginea lumii, unui om care nu ştie de unde vine şi încotro se îndreaptă, un om care nu are legături afective şi e obosit de tot.

Capitolul 12 începe cu un fel de poem care după mine ar fi cheia cărţii:

Am obosit

Vreau altceva.

Nimic nu-mi ajunge

Nimic nu mă mulţumeşte

Nu există răspunsuri.

Nu există nici măcar întrebări.

Nu există trecut.

Nu există prezent.

Nu există viitor.

Nu am ce face cu viaţa mea.

Nu recomand cartea celor depresivi şi predispuşi la consumul de aclool sau alte substanţe. Este o poveste atât de reală că cititorul simte greaţa, neputinţa şi lipsa de orizont a personajului principal. Este vorba totuşi de  un roman convingător, scris cu talent si sunt sigură că  voi  ai citi şi  alte  cărţi scrise de Cristian Fulaş. Nu de alta dar m-a făcut curioasă

Cristian Fulaş s-a născut în 1978, la Caracal. A absolvit Facultatea de Litere din Baia Mare în 2002. Studii aprofundate de Teoria Literaturii, la Universitatea din București, 2003. Cărţi publicate: Fîșii de rușine, Jurnal de debutant (2015), După plîns (2016). Fîșii de rușine a primit Premiul Observator cultural pentru Debut în Proză, 2016, Premiul Colocviilor Liviu Rebreanu, Bistriţa Năsăud, 2015, volum nominalizat pe lista de debut la Gala Premiilor Uniunii Scriitorilor din România, 2016. Din volumul Fîșii de rușine au fost traduse și publicate fragmente în italiană, germană, maghiară, suedeză. În 2016 organizează Festivalul Internaţional de Literatură LOFEST, 3-6 februarie, București.


[1] https://adevarul.ro/cultura/carti/interviu-cristian-fulas-scriitor-traim-intr-o-lume-anormalitatea-pare-devenit-regula-excesul-e-legea-intampla-lucrurile-1_5af2cc9bdf52022f75c3486d/index.html

Fragmentul de cultură. Etnologie: Ovidenia

Una dintre cele mai importante sărbători ale lunii noiembrie este Ovidenia sau Intrarea în Biserică a Maicii Domnului.

Aceasta pică în fiecare an pe 21 noiembrie, iar pentru că sărbătoarea cade în Postul Crăciunului, credincioșii au de fiecare dată dezlegare la pește cu această ocazie.

Denumirea din calendarul creștin ortodox a acestei sărbători este Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, însă în popor mai este cunoscută și sub denumirea de Vovidenia sau Ovidenia, potrivit crestinortodox.ro.

Paralel cu calendarul oficial, recunoscut de stat şi biserică, în România a supravieţuit, până la începutul secolului al XX-lea, un calendar neoficial, numit de etnologi Calendar popular. Acest calendar popular respecta  sărbătorile oficiale dar le dădea o interpretare proprie amestecând ritualuri păgâne cum ai noile tradiţii creştine. „Sărbătoarea de Ovidenie, împreună cu Filipii de Toamnă, Noaptea Strigoilor, Sântandrei şi Sânnicoară (Moş Nicolae) formează, în perioada 13 noiembrie – 6 decembrie, un scenariu ritual de înnoire a timpului, probabil Anul Nou dacic”, explică etnologul Ion Ghinoiu.

În lumea satului românesc i se spune şi Vovidenia sau Ovidenia, termen ce provine de la rusescul „văvedenie” (intrare). Se zice că ar fi ziua în care începe iarna iar ţăranii spun că în noaptea de Ovidenie comorile ascunse ard cu flacără albastră iar cerurile se deschid şi, precum în ziua de Crăciun, animalele pot grăi cu glas omenesc. Cum este o sărbătoare a luminii, „ce sparge întunericul iernii şi al morţii”, există tradiţia de a petrece această noapte cu lumină şi cu focuri aprinse, cercetând cerul cu luare-aminte pentru a afla din semnele vremii şi ale rodului anului ce urmează, dar „frumuseţile cerului sunt văzute numai de cei buni la Dumnezeu, cum ar fi ciobanii care nu au văzut la ochi femeie. Această sărbătoare se ţine pentru ochii ce văd, pentru vedere. În acest scop, unii oameni sfinţesc în această zi câte un fuior, cu ajutorul căruia, la nevoie, se şterg la ochi cu apă (Tudor Pamfile- Sărbătorile la români).

După etnologul Ion Ghinoiu această sărbătoare se suprapune peste un vechi obicei dacic de renovare a timpului şi celebrare a unei divinităţi a lupilor: Filipul cel Şchiop. Ţăranii au grijă să ţină cum se cuvine această sărbătoare de teama de a nu fi pedepsiţi de Filipul cel Şchiop. Se zice că ar fi cel mai mare dintre Filipi, fiind sfânt, ce „ar fi fost pedepsit de Dumnezeu că s-ar fi abătut de la dreapta credinţă”. În special ciobanii au grijă să nu lucreze în această zi pentru ca lupul cel şchiop să nu dea iama prin turmă dar şi de teama de a nu fie sluţiţi, în caz de nesocotinţă, să li se dea pedeapsă să fie pociţi de vreun picior, să rămână şchiopi. O povestire despre pedeapsa aplicată, la rându-i, celor ce nu cinstesc sărbătoarea de Ovidenie de către Filipul cel Şchiop, o regăsim în scrierile lui Th. Speranţia. ” Se zice că mai mulţi ciobani, vorbind între ei de puterea acestei sărbători, unul dintre ei ar fi făcut prinsoare cu camarazii lui că el are să lucreze în această zi. Zis şi făcut. A lucrat ciobanul până seara. În timpul când a fost să se culce ( se vede că tot a avut niţică frică), a spus la ceilalţi ciobani ca el să se culce în mijlocul lor şi să ia un clopot de gât ca, de or veni lupii, ei să audă clopotul. Toţi au primit propunerea şi ciobanul cu prinsoarea s-a culcat în mijlocul celorlalţi şi cu clopotul de gât. Peste noapte însă, venind lupii, au luat pe ciobanul din mijloc şi a doua zi n-au găsit din el decât oasele şi îmbrăcămintea”.

„Filipii o ţin şi femeile şi bărbaţii iar mocanii o ţin atâtea zile câţi cai au. De obicei se ţine trei zile, 12, 13 şi 14 noiembrie. Ca să mai scape de ele, le mai dau şi copiilor la căsătorie câte o zi de ţinut. Fiecare noră e datoare să ţină atâtea zile câte a ţinut soacra sa. (Speranţia, Th. D. – „Răspunsul la chestionarul de sărbători păgâneşti”).

Există, de asemenea, credinţa că lumânarea aprinsă pentru cei morţi – mai ales pentru cei plecaţi fără lumină la cele veşnice – nu s-ar stinge niciodată pe lumea cealaltă. De asemenea, de Ovidenie se dau de pomană şi bucate de post. În această zi, rugăciunile smerite înălţate spre cer de către cei care nu pot avea copii se fac mai uşor auzite.

Aprindeţi azi o lumânare chiar dacă nu prea credeţi nu se ştie câtă lumină şi alinare poate aduce celor plecaţi pe neaşteptate dinter noi.

Poezie din limba în care visăm:O poezie a vremurilor în care trăim

Tocmai am terminat de scris şi de publicat un text despre o poetă dragă mie. De două ori dragă pentru ca scrie frumos şi surprinzător şi pentru că a fost amica adolescenţei mele. Sper că acum că ne-am regăsit vom fi din nou prietene ca în vremurile bune.

Am ales o poezie care  din ultimul ei volum, este o poezie a vremurilor pe care le trăim. Volumul sen numeste Prea mulţi Pilaţi pentru două mâini”” , Editura Salonul literar, Vrancea 2021

Pandemie

mi-am deconectat viaţa reală

de teamă

că îmi mor prietenii

răpuşi de covid

dacă îmi ieşiţi din suflet

să nu uitaţi vreo portiţă deschisă

vreo clanţă nedezinfectată

dacă îmi daţi unfriend presăraţi boabe de orez

poate vă întoarceţi cândva

în lista mea de prieteni

dacă nu mă recunoaşteţi sub această de pânză

după ce o arunc va fi mult mai greu

vremea a scris rânduri lungi

riduri pe obrazul meu

Despre poetă:

Născută la Sibiu,  trăieşte acum în altă provincie a ţării. Scrie din fragedă tinereţe, de fapt aventura cititului şi scrisului am început-o împreună. Ea a fost mereu cu zece paşi înaintea mea în aventura aceasta şi aşa  a şi rămas. Am admirat mereu prospeţimea scriiturii ei.

Debut poetic în Revista “Astra”, Braşov, în 1986; cronici de cenaclu în jurnalul “Tribuna Sibiului”, cronici literare, poezii, prezentări de reviste şi cenacluri literare în Revista Transilvania, premii la Festivaluri de poezie: Sibiu, Mediaş, Tg. Jiu.

Volume publicate:

Īmpăratul de ceară, Editura Singur, 2012

Labirintul de cristal, Editura Self Publishing, 2014

Moartea trece pe tuşă, Editura Art Creativ, Colecția Regal, 2016

Ochii leului berber, Editura Grinta, 2018

Prea mulţi Pilaţi pentru două mâini, Editura Salonul literar, Vrancea 2021

Gânduri printre rânduri: Câte mâini avea Pilat?

Am primit prin poştă un volum de poezie din partea prietenei mele din copilărie, prietenă care m-a încurajat să public primul şi singurul  până acum, volum de poezie.

 Dar nu despre mine este vorba ci despre poezie şi anume de poezia Gabrielei Ana Bălan. Volumul pe care l-am  aşteptat cu nerăbdare şi l-am citit de trei ori (ca treimea  din cartea sfântă sau ca în  acţiunile tripartite din poveşti)  se numeşte “Prea mulţi Pilaţi pentru două mâini “.

Pilatul poeziei gândeşte:

“la ce mi-ar mai folosi mâinile vinovate

Dacă nu aş avea lemn de cruce”

Volumul pare la o primă citire un volum de pandemie  multe din texte referindu-se la perioada grea care ne marchează. Nu vă lăsaţi înşelaţi,  nu este un volum de conjunctură, poeziile sunt texte care vor rămâne la fel de frumoase şi după ce va trece criza.

Poeta ba apare ba dispare printre rânduri, chiar in deschiderea volumului autoare ni se confesează:

“Când scriu

Citesc o carte

Despre viaţa mea”

De fapt aşa am citit eu întergul volumul încercând să-mi aflu prietena copilăriei, prietena care mă uimea de fiecare dată cu felul în care se punea pe sine în versuri. Poeta transformă lumea prim magia versului:

“Acum scriu

Sub nuferi ofiliţi

Apele înfloresc”

Nu pot să vă îndrum sau să vă spun cum se poate citi poezia Gabrielei Ana Bălan  dar orice poezie se citeşte cu sufletul şi cu mare credinţă. De aceea spune poeta:

“dacă nu crezi în poezia mea

Cerul în ochii mei e

Cât picătura de apă în ocean”

La închiderea volumului autoarea se adresează direct cititorului:

“cândva cumva voi evada şi din această carte

Pe geam pe horn prin televizor dacă am uitat

Să pun uşi cobor pe funii

În funcţie de înălţimea la care mi-am urcat cititorul”

Deci cititori ridicaţi-vă la nivelul cărţilor şi evadaţi în cărţi până când poeţii sunt încă acolo.

Despre poetă:

Născută la Sibiu,  trăieşte acum în altă provincie a ţării. Scrie din fragedă tinereţe, de fapt aventura cititului şi scrisului am început-o împreună. Ea a fost mereu cu zece paşi înaintea mea în aventura aceasta şi aşa  a şi rămas. Am admirat mereu prospeţimea scriiturii ei.

Debut poetic în Revista “Astra”, Braşov, în 1986; cronici de cenaclu în jurnalul “Tribuna Sibiului”, cronici literare, poezii, prezentări de reviste şi cenacluri literare în Revista Transilvania, premii la Festivaluri de poezie: Sibiu, Mediaş, Tg. Jiu.

Volume publicate:

Īmpăratul de ceară, Editura Singur, 2012

Labirintul de cristal, Editura Self Publishing, 2014

Moartea trece pe tuşă, Editura Art Creativ, Colecția Regal, 2016

Ochii leului berber, Editura Grinta, 2018

Prea mulţi Pilaţi pentru două mâini, Editura Salonul literar, Vrancea , 2021

Gânduri printre rânduri: Felia de lamâie care îndulceşte viaţa

Mi-a căzut în mână ( mulţumiri prietenilor care au grijă să-mi cadă din când în când)  un volumaş de povestiri de o scriitoare de care nu auzisem: Anca Vieru, “Felii de lămâie”. A fost o surpriză foarte plăcută, nu m-am lăsat până nu l-am citit pe tot dintr-o suflare.  Sunt 20 de povestiri scrise cu talent, conectate bine la realitate şi plausibilitate.

Chiar aşa cum spune titlul sunt felii dar nu de lămâie ci de viaţă. Anca Vieru este o bună observatoare a oamenior, a vieţii şi mentalităţlor. In povestirea care dă titlul volumului îşi dau întâlnire două lumi într-un monolog: lumea de dinainte şi lumea de după 1989. Monologul exspus de martoara celor două lumi e scris cu naturaleţe, cu ironie şi talent. Fără să insiste asupra povestitoarei ( nu ştim cum arată, unde locuieşte sau alte amănunte)  scriitoarea ne invită la disecţia celor două lumi prin gândurile şi vorbele unei femei anonime. Uşoare urme de ironie apar din când în când printre rânduri. De pildă ştiaţi că oamenii sunt de două feluri? Cei care taie lămâia  în felii şi cei care o storc şi apoi aruncă coaja.

Oricum această colecţie de 20 de felii de lămâie îndulcesc şi acresc în acelaşi timp. Cum? Asta va trebui să descoperiţi singuri.

Sunteţi curioşi ce scrie Anca Vieru când nu scrie propriile cărţi, atunci vă recomand blogul ei:

http://ancadevieru.blogspot.com/

Eu chiar acum vreau să mă delectez cu o porţie proaspătă de blog.

Despre autor aşa cum apare pe coperta interioară a cărţii:

Anca Vieru este absolventă de politehnică şi a unui master în comunicare. După o perioadă de lucru în cercetare, a schimbat ingineria cu ştiin­ţele umaniste. A publicat în volumele colective Moş Crăciun & co. (Art, 2013) şi Ficţiuni reale (Humanitas, 2013), proiect colectiv iniţiat de Florin Piersic jr. A mai publicat în revista de proză scurtă iocan şi în revista Familia. În anul 2016 a participat la festivalul de literatură Lofest organizat la Bucureşti. De aceeaşi autoare, la Editura Polirom a mai apărut Spulberatic (2018). Volumul Felii de lămîie a fost nominalizat în 2016 la pre­miile revistei Observator cultural.

Poezie din limba în care visăm: un poet pe care îl iubesc şi care mă scoate din tristeţe

După o lungă vacanţă şi o pauză şi mai lungă revin ca să vă îndulcesc toamna cu o poezie de toamnă veselă cum numai Topîrceanu  poate să scrie. Acest poet vesel şi ironic a reuşit întotdeauna să mă scoata din tristeţe. Sper să vă pună pe gânduri fericite. Ascultaţi sau fugiţi în parc să vedeţi toamna.

Toamna în parc

Cad grăbite pe aleea
Parcului cu flori albastre
Frunze moarte, vorba ceea,
Ca iluziile noastre.

Prin lumina estompată
De mătasa unui nor,
Visătoare trece-o fată
C-un plutonier-major.

Rumen de timiditate
El se uită-n jos posac.
Ea striveşte foi uscate
Sub pantofii mici de lac.

Şi-ntr-o fină discordanţă
Cu priveliştea sonoră,
Merg aşa, cam la distanţă,
El major şi ea minoră…

În introducerea volumului ”Poezii”, apărut în 1972, Al. Săndulescu, istoric și critic literar, memorialist, editor, publicist, care s-a îngrijit de editarea, în 1955, a operelor lui G. Topîrceanu, scrie: ”Vocația umoristică și inteligența artistică a lui G. Topîrceanu se realizează pe deplin în ‘Parodii originale’. Poetul și-a amendat propriul sentimentalism, dar nu l-a iertat nici pe al confraților. Prin satira idilismului rural și romanțios, a simbolismului excentric și a clișeelor de toate nuanțele, ‘Parodiile originale’ sunt, așa cum le-a numit însuși autorul, adevărate ‘pagini de critică literară în pilde”’.

Fragmentul de cultură. Etnologie: Povestea zânzienelor

În calendarul popular, ziua de 24 iunie este cunoscută drept ziua de Sânziene sau Drăgaica. Tot pe 24 iunie, credincioșii creștin ortodocși sărbătoresc naşterea Sfântului Ioan Botezătorul.

Sânzienele îşi au originea într-un stravechi cult al soarelui, iar în unele zone, sărbătoarea se mai numeşte şi „Cap de vară”. În imaginaţia populară, Sânzienele sunt nişte fete frumoase, care trăiesc prin păduri sau pe câmpii, cel mai adesea, dansând.

Potrivit etnologului Marcel Lutic „ele sunt socotite zâne ale câmpului, dând puteri deosebite florilor şi buruienilor, astfel încât acestea, în preajma sărbătorii de pe 24 iunie, devin plante de leac. Nu întâmplător, după sărbătoarea Sânzienelor, toate plantele dau îndărăt, adică nu mai cresc deloc”.

În noaptea de 23 iunie, fetele obișnuiesc să pună sub pernă flori de sânziene, în speranţa că astfel îşi vor visa ursitul. Femeile căsătorite îşi înfăşurau mijlocul cu flori de sânziene, pentru a nu avea dureri la muncile câmpului. Atât fetele, cât şi femeile îşi puneau în păr sau în sân floarea, pentru a atrage atenţia asupra frumuseţii lor.

În „Descrierea Moldovei”, Dimitrie Cantemir scrie despre Ziua Sânzienelor: „Acesta este numele Sfântului Ioan Botezătorul. Ei (moldovenii) cred că în ziua când se prăznuieşte acest sfânt, Soarele nu-şi străbate drumul său drept înainte, ci într-o linie tremurată. De aceea, toţi ţăranii moldoveni se scoală în acea zi înaintea zorilor şi privesc cu ochi mari răsăritul Soarelui şi cum ochiul nu suferă prea mult această lumină şi – din pricina ei – începe să se zdruncine şi să tremure, ei pun pe seama Soarelui tremurătura pe care o simt în ochi şi se întorc voioşi acasă, după ce au făcut această încer­care”.

Obiceiul numit Drăgaică.

Tot în „Descrierea Moldovei”, Cantemir scrie despre această tradiţie: „După cum se vede, prin ea o înţeleg pe Ceres. Căci în acea vreme a anului când încep să se coacă se­mă­năturile, toate fetele ţăranilor din satele înve­cinate se adună şi o aleg pe cea mai frumoasă dintre ele, căreia îi dau numele de Drăgaica. O petrec pe ogoare cu mare alai, o gătesc cu o cunună împletită din spice şi cu multe năframe colorate şi-i pun în mâini cheile de la jitniţe. Drăgaica împodobită în acest chip se întoarce de la câmp spre casă, cu mâinile întinse şi cu năframele fluturând în vânt, de parcă ar zbura, şi cutreieră toate satele din care s-a adunat lume s-o petreacă.”

În ajun de Sânziene, seara, se întâlnesc fetele ce vor să se mărite cu flăcăii ce doresc să se însoare. Băieţii fac ruguri, aprind flăcări şi le învârt în sensul mişcării Soarelui la apus, strigând:

Du-te Soare, vino Lună,

Sânzienele îmbună,

Să le crească floarea floare,

Galbenă, mirositoare;

Fetele să le adune,

Să le prindă în cunune,

Să pună la pălărie

Struţuri pentru cununie;

Boabele să le răstească,

Până-n toamnă să nuntească!

Fetele fug şi culeg flori de Sânziene (Drăgaică), din care împletesc cununi. Cu aceste cununi se întorc în sat şi le aruncă peste casă; dacă se agaţă cununile de hor­nuri, fetele se vor mărita chiar în acel an. A doua zi, în zori, cetele de feciori străbat satele, cu struţuri de sânziene la pălărie, în semn că au căzut cununile de flori pe hornuri la casele fetelor ce îi interesează. Ei chiuie şi strigă:

Du-te Lună, vino Soare,

Că tragem la-nsurătoare;

Cununile neursite

Zac sub hornuri azvârlite.

Până-n ‘miezi, cu steagu-n frunte,

Trec feciorii după slute,

C-alde alea nedirese

Nu vor să fie mirese.[1]

Sărbătoarea Sânzienelor este considerată a fi şi momentul cel mai bun, la mijlocul verii, pentru culegerea plantelor de leac, dar şi de descântec. Astfel, în Noaptea de Sânziene, femeile merg să culeagă flori şi ierburi, care vor fi folosite contra bolilor şi altor rele.

În Noaptea de Sânziene se fac focuri în care se aruncă substanţe cu arome puternice, băieţii agită făclii, se strigă şi se cântă din bucium. Localnicii din satul bistriţean Maieru păstrează obiceiul vechi de câteva sute de ani ca, în ajunul sărbătorii de Sânziene, să aprindă focuri prin care sar pentru a se purifica.

O tradiţie mai nouă a Sânzienelor este portul iei româneşti, de ceva timp pe 24 iunie este ziua iei sărbătorită atât în ţară cât şi în diaspora. Deci fetelor  pe 24 iunie este vremea să străluciţi  purtând ia ca simbol al moştenirii noastre culturale.Nu uitaţi  Sânzienele au fost primele feministe şi au fost iubite, temute şi admirate. Ce ziceţi ? Suntem sau nu suntem Sânziene?


[1] http://arhiva.formula-as.ro/2012/1025/mica-enciclopedie-as-27/sanzienele-15253

Poezie din limba în care visăm: Poezie despre ie

Mi-am permis ca de ziua iei să pun în această pagină o poezie proprie care este chiar adevărată. Am moştenit o ie ruptă, ia de lucru a bunicii mele ‘’mama Mărie”. Această ie  valorează mult  pentru mine, este simbolul unei vieţi împlinite şi frumoase.

Am moştenit o ie ruptӑ

Am moştenit o ie ruptӑ

Dar cea mai scumpӑ dintre ii

Cӑ a purtat-o-n deal la sapӑ

Una din multele Mӑrii

Negru cu alb cum se mai poartӑ

Şi azi pe sate la Sibiu

Am moştenit o ie ruptӑ

Ce poartӑ-n ea un suflet viu

Am moştenit ȋn rupta ie

O rӑdӑcinӑ din Ardeal

Sӑditӑ de muma Mӑrie

Ce-şi doarme somnul adânc pe deal

Fragmentul de cultura. Etnologie: Cinzecimea sau Rusaliile

Azi ortodoxia sărbătoreşte cinzecimea sau Rusaliile. Pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile) este sărbătorită în calendarul creştin ortodox la cincizeci de zile de la sărbătoarea Învierii Domnului (Sfintele Paşti). La fel ca la Paști, sunt două zile de sărbătoare, duminică şi luni, pentru a marca Cincizecimea sau Pogorârea Sfântului Duh peste sfinţii apostoli.

Sărbătoarea Cincizecimii, care are loc după Învierea lui Hristos şi Înălţarea Sa la ceruri şi a fost anunţată în Vechiul Testament de profeţii mesianici, este denumită „capătul sărbătorilor”, adică evenimentul cu care se încheie istoria mântuirii realizată de Hristos. Această sărbătoare este cunoscută în popor și ca „Duminica Mare”, ocazie cu care se încheie ciclul pascal: Învierea, Înălţarea şi Pogorârea Duhului Sfânt.[1]

Grecii numesc sărbătoarea <Îngenuncherea>. La ei există un moment când credincioşii îngenunchează pe frunze de nuc. Dacă nucii lipsesc, oamenii folosesc frunze de tei, la care se recurge peste vară pentru a preîntâmpina piatra şi grindina[2]

Această zi este celebrată prin procesiuni și pelerinaje religioase de către toate confesiunile creștine. La ortodocși și greco-catolici, preoții, însoțiți de credincioși, merg în țarină, cu praporii împodobiți cu cununițe de grâu verde, iar în unele locuri fetele duc și colaci de grâu și cântă cântecul cununii de la secerat. Cununițele de grâu verde, împletite din primele spice de grâu, sunt puse la troițe sau păstrate la prapori, în biserică.

De Rusalii în satul tradiţional aveau loc ceremonii păstrate din perioada precreştină cum ar fi Căluşarii, înfrăţiri şi însurăţiri ceremoniale între tineri, Rusitorii , cununile fetelor.

Obiceiul Călușarilor de Rusalii

În credinţa populară, Rusaliile sunt spiritele morţilor care, după ce au părăsit mormintele la Joimari şi au petrecut Paştile cu cei vii, refuză să se mai întoarcă în locurile lor de sub pământ şi încep să facă rele oamenilor. De Rusalii, în unele regiuni se dansează „Jocul Căluşarilor”. Astfel, se spune în popor că leacul cel mai folosit pentru cei atinşi de Rusalii este jocul căluşarilor. Din păcate noi cunoaştem acest joc aşa cum a fost promovat de festivalul comunist  Cântarea României .

D[3]ansul Căluşarilor funcţionează de multe decenii ca spectacol de export de maxim succes. Puţini ştiu însă cât de mare este diferenţa între ţăranii care au plecat la Londra în 1935 şi echipele care dansau la Ziua Recoltei. La Londra s-a dus un grup de tineri din Pădureţii Argeşului aleşi de Constantin Brăiloiu şi Harry Brauner. La plecarea din sat, băieţii şi-au luat iertăciune de la părinţi. Când au trecut prin Bucureşti i-au admirat Mircea Eliade şi toată floarea intelectualilor de atunci, când au trecut prin Paris i-au jucat lui Brâncuşi care a lăcrimat. La Londra o mână de oameni a devenit punctul de atracţie al festivalului. Nicolae Titulescu i-a felicitat personal.

Înfrăţiri şi însurăţiri de Rusalii

În prima zi de Rusalii se fac  înfrăţiri şi însurăţiri. Tinerii se prind fraţi sau surori, veri sau verişoare.

Pe vremea aceea pretenia era sfântă, se lega pe viaţă şi se ‘lega’ ceremonial. Legătura se face în multe feluri. Iată un exemplu:

Două fete taie o creangă de măr dulce având formă de y (un crăcan). Împreună cu un băiat, merg la fântână.

Acolo ele se aşează una în faţa celeilalte şi băiatul le întreabă de trei ori:

– Daţi surate pân’ la moarte?

Fetele răspund tot de trei ori:

– Dăm surate pân’ la morte!

Pe urmă băiatul le spune:

– De astăzi înainte sunteţi surori?

– Suntem! răspund ele.

Rusitorii

La şapte sau nouă zile după Rusalii se ţin Rusitorii, când se petrece despărţirea de morţi. Între Joia Mare şi Rusitori, morţii părăsesc mormintele, sufletele lor vin să petreacă alături de cei vii. Acum, înainte de plecare, li se dă ultima pomană ca să plece îmbunaţi. Primesc colaci, fragi, cireşe şi flori. Se crede că aceste pomeni frumoase sunt aşteptate cu nerăbdare încă din Joia Mare. Morţii care nu le primesc îşi umplu gura cu nisip şi cenuşă şi pleacă supăraţi. Tot acum, înainte de plecare, sufletele vin să mai stea o dată în casă. Se aşează după uşă. Oricâtă treabă ar avea, gospodina mătură şi pune pe locul acela un petec de pânză alb şi curat. Tot de Rusitori se face în unele locuri slobozirea apei. O fată din neam cară pentru ultimul mort vase pline cu apă la vecini, uneori câteva zeci de vase.

După ce se încheie sărbătoarea Rusitorilor, morţii pleacă, fiecare acolo de unde a venit, care în Rai, care în Iad.[4]

Cununile de Rusalii

În satele noastre mai regăsim încă şi astăzi obiceiuri străvechi, tradiţionale, specifice ţăranului român, care se mai practică cu ocazia diferitelor sărbători. În judeţul Bistriţa-Năsăud, un astfel de obicei care a trecut testul timpului este cel al „Cununilor de Rusalii la Şieuţ”.[5]

Astfel, sâmbătă seara, înainte de duminica Rusaliilor, fetele tinere din satul Şieuţ (având, de regulă, între 13 şi 15 ani) ies la câmp, în ţarină, acolo unde este holda de grâu, cu scopul de a face cununi din cele mai frumoase spice. Făcutul acestor cununi este însoţit de un cântec specific pe care fetele îl cunosc şi îl interpretează aproape ritualic. După ce termină de făcut cununile, fetele le ascund, însă băieţii vin spre înserat să le caute; dacă le găsesc, aceştia le fură sau le ascund în alte locuri, iar fetele trebuie să le refacă.

Un alt moment aşteptat de întreaga comunitate este reîntoarcerea fetelor din ţarină spre sat, atunci când băieţii ies în drum şi le udă cu apă. Sătenii îi aşteaptă cu nerăbdare pe tineri pe uliţele satului sau pe la porţi, fiind curioşi să vadă fetele care au făcut cununile în acel an.

Mai apoi are loc un ritual specific, cel al cununilor fetelor. Acestea sunt aduse de tinerele satului din ţarină (din holdă sau din locurile unde le-au ascuns în seara precedentă), fiind însoţite de cântecului specific al cununii, iar apoi sunt sfinţite de preot şi sunt puse la răstigniri, la răspântii de drumuri sau în biserică – la cruci şi la icoane.

În vara anului 2014 acest ritual a fost filmat  la Şieuţ, chiar de Rusalii, prezintă acest obicei vechi al locului care se practică în sat de peste 100 de ani, tradiţia păstrându-se vie şi nealterată până în zilele noastre, producţia reuşind să surprindă într-un mod inedit atât performarea lui actuală, cât şi mărturii ale celor care l-au trăit în urmă cu zeci de ani. Filmul se poate vedea aici:

Azi noi nu mai secerăm , nu mai credem in vindecare prin dans dar sărbătoarea rămâne sărbătoare.

Vă doresc o duminică de Rusalii liniştită şi frumoasă. Primiţi simbolic acest articol ca pe o cunună de Rusalii care să vă aducă sănătate şi belşug.


[1] https://jurnalgiurgiuvean.ro/rusaliile-semnificatie-traditii-si-superstitii/

[2] http://www.muzeultaranuluiroman.ro/publicatii/rusaliile-ro.html

[3] idem

[4]

 Irina Nicolau – Ghidul sărbătorilor românești (Humanitas, 1998)

[5] https://limbaromana.org/revista/cununile-de-rusalii-la-sieut/

Veste poveste: Ochi în ochi cu Romanii

Această ştire se adresează diasporei care locuieşte in Belgia, Olanda sau împrejurimi.

Muzeul Gallo Roman din Tongeren, Belgia găzduieşte expoziţia  ‘Ochi în ochi cu Romanii’.

Până în august aveţi ocazia să  vedeţi exponate aduse tocmai de la British Museum.

Expoziţia se bucură de prezenţa unor actori care vor intra în pielea unor negustori de ulei de măsline din Carthago, a unei sclave din Smyrna şi a unui slodat retras la vatră. Interesant este că soldatul  vine de undeva de la Dunăre. Poate din Dacia Romană. Asta nu ştiu încă dar am de gând  să aflu.

De asemnea pe 3 iunie va avea loc o prezentare “Romein of vreemdeling? Etnische diversiteit en identiteit in de Romeinse wereld?  (prof. Paul Erdkamp (Vrije Universiteit Brussel)””– “Roman sau străin? Diversitate etnincă şï identitate în lumea romană?

Din cauza crizei covid va trebui să rezervaţi biletele pe internet:https://www.galloromeinsmuseum.be/nl/praktisch/Reserveren