DOR – Decat o revista

Decat o revista, pe scurt DOR este recomandarea mea pentru exemplu de jurnalism de cea mai buna calitate, cum doar in teorie poti gasi, pentru continut detaliat pe multe planuri si din multe puncte de vedere, o revista pe care o puteti citi online sau pe hartie si a carei istorii o stiu pentru ca o cunosc de la nastere. O impartasesc aici cu mandrie.

Decat o revista s-a nascut cand niste oameni s-au adunat la o bere, undeva la o terasa, cu siguranta cu niste frustrari si neimpliniri profesionale si au pus pe foaia unui caiet de notite idealul de continut. Cum s-ar zice au facut o sedinta de sumar acolo, adhoc cu tot ce a gandit mintea lor comuna si visurile lor impartasite cu mult curaj.

Pe doi dintre editori ii cunosc personal pentru ca am fost colegi la Jurnalism, UB, promotia 2003. Cristian Lupsa e unul dintre ei si daca incepeti sa ii urmariti o sa ii simtiti empatia, sinceritatea si zbuciumul in tot ce face. Dar cel mai mult o sa ii simtiti profesionalismul umanizat. E un tip care a facut master in SUA si a avut ocazia sa isi traiasca visul american al generatiei mele pana la capat, dar s-a intors in Romania pentru ca mama lui era bolnava de cancer. Si a ramas. Am citit o postare a Melaniei Medeleanu ca un interviu luat de el a durat 6 luni. O urmarea peste tot…

Mai stiu ca pentru un articol la DOR uneori dureaza si 1 an sa fie publicat. Si au publicat mult. DOR apare trimestrial pe hartie, 4 numere pe an, din aprilie 2009. Nu e o revista, e o carte. Un articol e cat un dosar de candidatura la o universitate engleza. Intors pe toate partile, stors sa fie cat mai multa autenticitate, gandit si simtit in multe feluri.

Am multe povesti ramane pe inima si citite in paginile lor si eu nu sunt un mare fan, sunt asa, o admiratoare. Am prietene care au toata colectia. Stiu povestea unui copil care a mers odata la un eveniment organizat de ei si a zis cu voce tare ca maica-sa are tot raftul ala de carti acasa, din care citeste din cand in cand si plange.

Va las exemplu asta aici, cel mai viu in mintea mea, dar au zeci de altfel de articole. Plangi si razi si plangi iar si iti vine sa ii cauti iar cand vrei sa plangi.

Vorbesc ca sa nu stiu doar eu, un dosar marturisire care nu se uita usor https://www.dor.ro/vorbesc-ca-sa-nu-stiu-doar-eu/

Anul trecut mi-am facut abonament la ei – e 150 de lei pe an si am daruit si unei prietene un alt abonament. As fi vrut sa scriu mai demult despre ei, dar au avut campanie de strangere comunitate cautare abonati si am simtit nevoia sa fiu rezervata pentru ca nici eu si nici Sorinela nu scriem aici pentru bani ci doar pentru ca ne dau cuvintele afara din minte si avem nevoie sa scriem atunci cand prietenii sunt in zoom-uri.

Hai ca m-am lungit dar poate v-am facut curiosi.

El e Cristian Lupsa. E baiat de medici, din Targu Mures, cred ca vorbeste si maghiara, si in facultate era tare interesat de Henry Miller – eu nici astazi nu m-am apropiat de el.

Aici e pagina lor de facebook: www.facebook.com/DecatoRevista

PS: numele e preluarea folosirii gresite a conjunctiei decat, greseala specifica mai ales in partea de sud a tarii. Corect este cand conjunctia de foloseste cu tot cu negatie, de exemplu: ” aceasta nu este decat o revista „. „Aceasta este decat o revista” e o formulare gresit gramatical.

Sa ne citim cu bine,

Elena@helenanghel

Xanas – carte in limba romana

Mi-am luat la revedere nu cu mult regret de la 2020 si am stat mult sa ma gandesc daca am pentru ce sa multumesc divinitatii pentru lucrurile invatate si simtite. Si am: tata a murit, dar sora mea a supravietuit virusului, prietene si cunostinte de-ale mamei s-au dus, mama e bine, mi-am pierdut jobul dar am gasit altele din care invat si sincer pot continua asa mult si neinteresant. Spre final de an citesc acolo unde imi aflu de foarte multe ori vestile – pe Facebook ca jurnalistul Liviu Iancu, un barbat de 45 de ani a murit. Zice stirea ca a facut infarct, ca scria pentru profit.ro si ca a scris o carte faina – Xanas.

Imi pare rau de ce citesc, mai ales dupa ce cateva fragmente din carte si despre cum a ajuns el sa confunde o institutie de presa cu o agentie imobiliara si totusi sa ramana si sa scrie despre turism, economie si editoriale. Citesc ca era vanator si crestea caini, ca s-a tuns – ca toata lumea in pandemie cu masina de tuns a cainilor si ca nu prea stia ce a facut asa ca a umblat asa vreo zi fara sa inteleaga mare lucru si ca avea o iubita foarte tanara (nu chiar, ca are 35 de ani deja) cu care se retrasese undeva la tara.

Despre Xanas – singura lui carte si pe care n-o gasesc ca ebook am citit si va zic si voua ca e cu viata despre viata. Si xanas, medicamentul.

După înmormântare m-am gândit tot timpul la tata. Când trăia uitam de el cu săptămânile. Mi-am amintit cum, când eram mic, aproape în fiecare an mergeam la București, la Obor, și îmi cumpăra câte un câine de vânătoare, încât în câțiva ani strânsesem o mică haită. Mi-am adus aminte cum mă aștepta la gară cu mașina când eram student. Îl vedeam din tren, pe peron, cu șapca pe cap. Mi-am amintit cum a venit odată la facultate la mine și când m-a întrebat unde e toaleta și n-am știut să-i răspund a înțeles că nu prea trecusem pe la școală. Dar nu mi-a zis nimic și am ieșit la un restaurant, iar el al băut un pepsi și eu câteva beri. Îmi dădea bani aproape de fiecare dată când ne întâlneam, chiar și după ce începusem să lucrez și ajunsesem să câștig mai mult decât el. Avea un portofel maroniu și uzat. Când era în spital i-am cumpărat un portofel negru, de piele, dar n-a mai apucat să-l folosească. În următoarele luni am vânat amintiri cu el prin toate colțurile minții. Nimic ieșit din comun. Un tată care și-a iubit copiii. Și un copil care și-a ignorat părinții. Mi-am amintit cum, atunci când l-am dus la București la spital, a vorbit tot drumul. Eram începător cu mașina și nu mă puteam concentra să conduc. Mi-a povestit lucruri insignifiante din tinerețea lui și discuții banale pe care le avea pe timpuri cu colegii, în cancelarie. Mi-am amintit cum l-am lăsat în seara aia în rezerva de spital, așezat pe marginea patului, și cum am plecat acasă. Mi-am adus aminte cum îl vizitam în fiecare zi o dată sau de două ori, dar plecam mereu grăbit. Într-o noapte am înțeles unde greșisem. Trebuia să nu-l fi lăsat acolo și să-l fi luat cu mine. Să-mi fi luat concediu o lună și să fi stat cu el până la sfârșit, să-l ascult cum îmi povestește toate nimicurile din tinerețea lui. Am luat două xanax și am adormit. Și-apoi iar am zburat. Într-o zi am văzut la știri că s-a prăbușit un avion micuț în Apuseni. M-am uitat la imagini și l-am recunoscut pe unul dintre supraviețutori. Era doctorul ăla frumușel, cu ochi albaștri, care-l operase pe tata. Zbor din ce în ce mai mult. Am stat pe cer în ultimii zece ani mult mai mult decât la operă sau la teatru. Am trecut și oceanul de patru ori. Mai iau încă xanax în aeroport, dar mai mult de plăcere decât de teamă. Nu de zbor mă tem acum, deși frica de avion e mereu prezentă vag. Mă tem ca știrile pe care le dau să nu le facă rău mamelor altora. Mă tem că nu vorbesc destul de des cu mama, că nu o văd destul de des, că nu o ajut suficient de mult. Mi-e frică de femeile care se fardează în timp ce avioanele intră în blocuri mari și omoară oameni. Mă tem de cei care vorbesc tot timpul doar despre ei și care dorm cu poza lor sub pernă. De bătrâni care le cer copiilor să le spună Maestre. Mi-e frică de profesori doctori și de oamenii de afaceri care scriu poezii. Mă sperie tortul în formă de bancnotă de 100 de dolari și tații bogați, fără curea la pantaloni. Dar cel mai mult mă tem să nu ajung ca poeții care citesc plictisiți ziarul când avionul tremură din toate încheieturile la 10.000 de metri deasupra pământului.”

Liviu Iancu, autorul romanului Xanax, despre carte – “Am redat viața nefardată, amară și tandră, promiscuă și pură, ca o prostituată ajunsă în zori acasă, care îi face ciorbă și sărmăluțe copilului”.

https://www.libris.ro/xanax-liviu-iancu-TRE978-606-40-0621-9–p10884889.html

Pana la urma ce ramane dupa noi este ce facem astazi, din suflet si cu suflet.

Un an mai bun cu carti mai multe!

Elena @helenanghel

Veste poveste

Deschiderea anului scolar la Scoala Romaneasca din Eindhoven

Sambata, pe 19 septembrie, dis de dimineata, copilasii inscrisi la Scoala Romaneasca din Eindhoven si parintii lor au participat cu totii la deschiderea noului an scolar 2020 – 2021. Dupa un semestru exclusiv online, doamna invatatoare Lucretia Manolache ne-a pornit pe toti la vorba de la distanta sociala impusa de masurile anti Covid. Aproximativ 30 de copii, proveniti din familiile romanilor si familiile mixte romano – olandeze din zona Nord Brabant, nordul Belgiei si Marea Britanie vor participa si in acest an la orele de limba si literatura romana, cultura romaneasca, muzica, teatru, jocuri, dansuri, traditii populare romanesti, istoria si geografia Romaniei. Impartiti pe grupe mica, mijlocie si mare, noii si mai cu state invatacei vor urma programa scolara romaneasca de pana la clasa a V a.

Pandemia ne-a invatat pe toti in primul rand cuvantul adaptare si in al doilea rand trecerea la invatamant si lucru online, asa ca, desi in Olanda regulile si masurile anti Covid permit participarea copiilor fara masca in sala de clasa, parintii pot opta, in functie de programul copiilor, la urmarirea integral online, hibrid sau doar in scoala, a activitatilor oferite de Scoala Romaneasca.

Scoala Romaneasca din Eindhoven a adunat si socializat elevi si parinti de mai bine de 10 ani. Daca in anii trecuti vizitele la muzee, ateliere de broderie si cusut ori picnuri erau evenimente asteptate si traite in limba romana, in toamna aceasta copii inscrisi la grupa mare au ocazia de a participa la un festival de trailere video despre o carte, practic un video cu viziunea copiilor despre carte. Despre acest festival eu am citit aici: https://boovie.ro/regulament-2o2o/

Din nou, adaptabilitatea si online-ul redefinesc anduranta si dorinta de a continua intalnirile pentru sprijinul identitatii romanesti, iar eu, in calitate de parinte, sunt mai mult decat bucuroasa ca dincolo de cartile in limba romana, limba vorbita in casa si continuarea sarbatoririi Romaniei acasa in Olanda, Scoala Romaneasca imi sprijina dorinta mea de a nu uita limba materna, limba inimii si a gandurilor noastre ca familie.

Va lasam niste poze, ochii copiilor va zic mai multe decat am putut eu.

Gasiti aici site-ul Scolii Romanesti: https://scoalaromaneasca.eu/evenimente

Veste si poveste de la Elena @cuvintepedinafara.ro

Români ȋn evenimentele culturale olandeze

Joi 24 septembrie 2020 va avea loc la Muziekgebouw in Eindhoven  un concert de prânz susţinut de pianistul român Florin Mantale. Iubitorii de muzicӑ clasicӑ se vor putea delecta cu urmӑtoarele piese.

J. Haydn – Piano Sonata in C minor nr. 20 Hob. XVI 

H. Dutilleux – Piano Sonata 

C. Debussy – Prelude from Suite Bergamasque

Avantajul concertelor de prânz este costul biletului, doar 3 euro şi garanţia  cӑ fiind in timpul orelor de servici  distanţa sociala se poate respecta uşor, nu toatӑ lumea poate primi ȋnvoire de la şef pentru evenimentul cultural.

Proaspӑt absolvent al  Conservatorului din  Maastricht (2019) sub ȋndrumarea doamnei  Katia Veekmans pianistul român este o promisiune  deja ȋmlinitӑ judecând dupӑ numeroasele premii acordate. 

Cu bine,

Sorinela @cuvintepedinafara

Film

Este posibilӑ educaţia cinematograficӑ?

Cu toţii suntem interesaţi de film. Fie cӑ la sfârşitul zilei ne prӑbuşim pe canapea ȋncercând sӑ gӑsim ceva demn de urmӑrit la televizor  fie cӑ ne aventurӑm pe Netflix in cӑutarea unei poveşti frumoase, tuturor filmul ne spune ceva. Fie şi doar o poveste de adus somnul. 

Ceea ce ne preocupӑ pe toţi este ce urmӑresc copiii noştri pe televizor, Netflix  sau youtube. De aceea m-am hotarât sӑ va aduc ȋn atenţie un comunicat de presӑ al Insttutului Cultural Francez din România preluat din Observator cultural. Este vorba de Ziua presei, pe 17 septembrie 2020, la European Film Factory. Nu atât ziua presei v-o propun atenţiei, pentru ca nu vom putea fi niciunul dintre noi prezenţi la eveniment ci faptul ca platforma European Film Factory existӑ.

European Film Factory este gestionat de Institutul francez din Paris împreună cu doi parteneri de prim rang în domeniul inovației digitale în școli: ARTE Education, o filială a canalului de televiziune cultural european ARTE și European Schoolnet, o organizație non-profit care reunește 34 de ministere ale educației din Europa.

  1. La Strada (La Strada), Federico Fellini, Italia, 1954 (dramă) cu Anthony Quinn și Giulietta Masina
  2. Stella, femeie liberă (Stella, femme libre) (Στέλλα [Stella]) Michael Cacoyannis, Grecia, 1955 (dramă) cu Melina Mercouri și Giórgos Foúndas
  3. Cele patru sute de lovituri (Les Quatre Cents Coups), François Truffaut, Franța, 1959 (dramă) cu Jean-Pierre Léaud
  4. .O poveste suedeză de dragoste (En Kärlekshistoria), Roy Andersson, Suedia, 1970 (comedie dramatică) cu Ann-Sofie Kylin, Rolf Sohlman și Bjorn Andresen
  5. Europa Europa (Hitlerjunge Solomon), Agnieszka Olanda, Polonia, Franța, Germania, 1990 (dramă istorică) cu Piotr Kozlowski, Marco Hofschneider și René Hofschneider
  6. Billy Elliot, Stephen Daldry, Marea Britanie, Franța, 2000 (comedie dramatică) cu Jamie Bell, Julie Walters și Gary Lewis
  7. Adio, Lenin! (Good Bye, Lenin!), Wolfgang Becker, Germania, 2003 (comedie dramatică) cu Daniel Brühl și Katrin Sass
  8. A fost sau n-a fost, Corneliu Porumboiu, România, 2006 (comedie) cu Mircea Andreescu și Teodor Corban
  9. Brendan și secretul din Kells (Brendan et le secret de Kells), Tomm Moore, Nora Twomey, Irlanda, Franța, Belgia, 2008 (animație)
  10. En Tierra Extraña (Pe pământ străin), Iciar Bollain, Spania, 2014 (documentar)

Nu sunt sigurӑ cӑ filmele propuse vor fi pe gustul copiilor noştri sau chiar al nostru dar pentru cei care doresc un gps de navigare ȋn lumea filmului  poate e o idee buna sӑ cercetӑdin când ȋn când aceastӑ platformӑ

Sorinela @cuvintepedinafara.ro

Sorinela

Sorinela pe dinafara şi pe dinӑuntrul cuvintelor
Cine sunt? Cine aş putea fi? De obicei când ȋţi spui numele e doar ȋnceputul a
ceea ce eşti şi ai putea fi.
Hai sӑ nu vӑ mai fierb şi sӑ ȋncep cu numele. Eu sunt Sorinela Ciobȋcӑ. Trӑiesc
ȋntr-o ţarӑ frumoasӑ dar sufletul meu pluteşte ȋntre douӑ culturi.

Am cochetat cu scrisul de pe vremea liceului, chiar cu mai multe forme de scris.
Cuvintele m-au fascinat ȋntotdeuna ca şi oamenii dealtfel. Cuvintele şi oamenii
nu pot unii fӑrӑ alţii. Unde sunt oameni sunt şi cuvinte. Pe dinӑuntru şi pe
dinafarӑ suntem plini de cuvinte.
Am colaborat in studenţie ( nu vӑ lӑsaţi ȋnşelaţi, nu am studiat jurnalistica) cu
ziarul Rondul din Sibiu, am publicat sporadic ȋntr-o gazetӑ bucureşteanӑ ȋn
scurta perioadӑ cȋt am locuit ȋn capitalӑ . Acum cӑ mӑ aflu pe ‘dinafara ţӑrii’ aş
vrea sӑ scriu ȋn continuare despre preocupӑrile mele, despre perocupӑrile
noastre , ale românilor din ţara morilor de vânt.

Mi-e drag sӑ vorbesc, mi-e drag sӑ scriu , mi-e drag sӑ fiu ȋntre oameni. Acesta
este un mijloc frumos de a fi ȋntre oameni. Sper sӑ scriu frumos, sӑ vӑ placӑ şi
sӑ vӑ fac poftӑ şi de citit şi de scris.
V-am convins? Hai spuneţi da, nu de alta dar am o poooftӑ de scris de
nedescris.

Elena

Eu sunt Elena. Mi-am dorit inca din clasa a X a sa fiu ziarist pentru ca am vazut un reporter de la ProTV relatand de pe Valea Jiului cand minerii erau porniti catre Bucuresti. Mi s-a parut ca e cel mai tare job pe care il poti avea. Un Adelin Petrisor (daca nu cumva chiar el) ne invata cum e cu relatarile de la fata locului si in planul 2, in ceata adevarata
nu de la camera, se vedeau minerii cum veneau inspre mine de ziceam sa ne intra in casa.
Ei bine, ca in povesti, fara happy end, eu am studiat Jurnalistica. Din bucati, cu multa caposenie din partea mea. Doar ca nu am fost niciodata dar niciodata ziarist. Am scris eu texte si textulete, dar niciodata ca material bun de tipar.

Asa ca astazi, pe nisipuri olandeze miscatoare, impreuna cu Sorinela, un munte de suflet si vointa – ne propunem sa va scriem cuvinte care, in noi stau sa dea pe dinafara, pe care le stim ca fiind romanesti, cand de fapt sunt si regionalisme, cuvinte alese cu creierul, scrise la tastatura si iesite din inimi, pline ochi sa va spuna cate ceva. Ceva de pe aici, sau de pe colo, dar si de pe dincolo, daca ne place ce auzim, vedem, citim sau chiar pozam.

Va asteptam sa ni v-alaturati. Sa scrieti si voi cuvinte stiute si care stau sa iasa pe si in limba sufletului romanesc. De oriunde de pe Pamant. Sau de pe Marte, ca nu se stie si vrem acoperire buna!


Hai, cu bine!

Ce facem noi aici…

Vrem cu ardoare si patima sa scriem pe http://www.cuvintepedinafara.ro despre ce mai facem in general cu traitul nostru pe pamant olandez, ce mai vedem in relatie cu identitatea de romana, cat de romaneasca este viata noastra de zi cu zi, ce ne place din tara adoptiva si ne defineste si pe noi, cronici de teatru si filme romanesti, un pic de poezie (ca sa nu fie viata pustie) si legatura cu Romania culturala.

Va invitam sa ne scrieti, sa ne dezvaluiti din preocuparile voastre ca romani, cum va pastrati identitatea si despre ce anume v-ar interesa sa cititi.

Sorinela si Elena

septembrie 2020